Category: Teorie și practică


Alegeri?

Pe criticatac dna. Bazac analizează (destul de indigest) atitudinea  pe care stîngiștii (și nu Stînga, deoarece aceasta nu există) ar trebui să o aibă față de alegerile ce vor veni. Autoarea recomandă absenteismul ca formă de protest, iar articolul se încheie cu întrebarea „Cum poate fi evitat războiul de clasă ?”.  Cîteva observații :

Cum au observat cîțiva comentatori chiar dacă între USL și PDL diferențele sînt mai mult de nuanță (dar este totuși important să observăm că la PDL tentația dictatorială este mult mai puternică, lucru susținut de fapte concrete) totuși este important a politicile dezastroase petrecute în ultimii ani să primească sancțiunea cuvenită. Autoarea cu tot marxismul său de nuanță troțkistă, care disprețuiește ritualurile „democrației burgheze” și Fronturile Populare, totuși pare să conceadă clasei politice (un cuvînt urît) credința că legitimitatea sa provine din vot și că  o prezență insignifiantă va duce la o forță mai mare a criticii sistemului. Acest lucru poate că este valabil în alte părți. La noi o participare mai redusă nu înseamnă decît mai puține pungi cu mălai de împărțit. Singura speranță (foarte palidă) este dispariția PDL și disputarea alegerilor următoare între PNL și PSD, ultimul obligat astfel la o poziționare mai la stînga.

De asemenea se pare că multe din măsurile luate de guvernare, fiindcă se încadrează într-o tendință globală (cu multe excepții)  nu trebuie imputate guvernării. Aici se ridică observația că această tendință caracterizează aproape exclusiv țările de la centru (SUA, UE) și cele de la periferie care se află sub dominația acestora. Pe de altă parte în cea mai populată țară a lumii (China) tendința este exact inversă, guvernul luînd măsuri ca pături cît mai largi să profite de creșterea economică (lucru care nu s-a întîmplat pînă acum). La fel vedem că se întîmplă în țările care au ieșit din orbita SUA în America Latină. Deci faptul că niște guvernanți fac pe plac forțelor dominante nu se datorează vreunei fatalități impersonale ci chiar lor.

Exemplul de care am vorbit, cel al Americii Latine, ne arată că singura strategie cîștigătoare este cea electorală. Regimuri politice mai radicale ca cele conduse de Hugo Chavez, Evo Morales sau Rafael Correa sau mai moderate precum cele conduse de Lula sau Kirchner, au venit la putere prin alegeri al căror rezultat a trebuit să fie acceptat de imperialiști, care nu-și pot permite o schimbare radicală a discursului. Evident că împotriva tuturor progresiștilor (mai ales a celor radicali) s-a dezlănțuit toată mașinăria dominației-demonizare în mass-media internațională și domestică, „societate civilă”, sindicate corupte,„ultra-stîngiști”, mișcări separatiste, rebeliuni militare. Pînă acum în America de Sud aceste metode n-au dus la rezultatele sperate, singurele victime fiind foarte moderații J.B. Aristide și Manuel Zelaya (Honduras).Concluzia logică este : ¡SI, SE PUEDE!-Stînga poate ajunge la putere prin alegeri, dar pentru a se menține acolo trebuie să nu piardă nici o clipă legătura cu masele, deci nici un compromis cu capitalul multinațional.

„Ultra-stîngiștii” de care a venit vorba mai sus par să fi fost folosiți  cu succes pentru prima dată în timpul Revoluției Garoafelor cînd MRPP-ul „maoist” a colaborat cu principala forță a reacțiunii (partidul socialist) contra comuniștilor și militarilor progresiști. Unul dintre activiștii săi de frunte era un oarecare Manuel Barosso. În aceeași epocă „ultra-stîngiștii”, declarați troțkiști, maoiști sau pro-albanezi, atacau regimurile progresiste militare sau civile din America de Sud, netezind calea forțelor oligarhiei. În zilele noastre persoane sau organizații care se declară de stînga (ba chiar de extremă-stînga) se opun guvernului Venezuelei pînă la a participa la lovitura de stat din aprilie 2001. Chiar dacă la noi nu se vede nici un Chavez sau Morales la orizont, vocile care atacă opoziția fac jocul actualului regim ultra-reacționar și a cărui menținere ar reprezenta o catastrofă. Poate că USL-ul nu e mai bun decît PDL-ul, dar PDL-ul este mai rău decît USL-ul.

Referitor la întrebarea din final, aceasta pare pusă ca să ne convingă de ne-marxismul autoarei. Războiul de clasă nu poate fi evitat. Depinde însă dacă va fi vorba despre un război rece sau unul cald. O revoluție violentă fiind exclusă în actualul context singura soluție rămîne cea electorală. Această cale este aparent mai spinoasă și mai lungă, dar deocamdată alta nu există.

Ce este ISI și ce vrea el

Ideea factorului de impact i-a venit lui Eugene Garfield pentru a selecta revistele care să fie indexate în Genetic Citations Index, realizat în colaborare cu NIH, deoarece simplul număr al articolelor publicate era prea puțin relevant. Acest proces a fost generalizat mai tîrziu la Science Citations Index, pentru a selecta revistele care urmau să fie urmărite. Scopul acestor Index-uri era de a oferi cercetătorilor o imagine a ceea ce se știe despre un anume topic pornind de la un articol considerat fundamental și urmărind un arbore de citări. Începînd cu 1969 a început să apară și JCR (Journal Citation Report), care ierarhizează revistele după factorul de impact. folosit de biblioteci pentru a decide politica de abonamente. Cîtă vreme banii erau mulți și revistele puține și (relativ) ieftine nu au apărut probleme majore. În zilele noastre, însă, o dată cu tendința masivă de concentrare a revistelor științifice ( 3 mega corporații: Elsevier, Springer, Wiley controlează peste 42% din totalul titlurilor) prețurile la abonamente au explodat, grevînd drastic bugetele (și așa mutilate) ale bibliotecilor (iată un articol foarte bun pe această temă). Astfel între reviste a început o bătălie crîncenă pentru factorul de impact. Unele au acționat mai rudimentar, impunînd (uneori explicit) autorilor să citeze articole apărute în respectiva revistă, publicînd articole de sinteză care citează toate articolele apărute în precedenții  doi ani ( ex. Journal of Gerontology A cf. http://arxiv.org/abs/1010.0278-în semn de protest revista Folia Phoniatrica et Logopedica a publicat articolul disponibil aici care a crescut factorul de impact de la 0.66 la 1.44. ISI nu a apreciat gluma așa că revista a fost exclusă din JCR pe anii 2008 și 2009), sau mai rafinat: negocieri directe cu compania Thomson Scientific (care a cumpărat ISI de la Garfield în 1992)-reducînd numărul de articole „citabile” se reduce numitorul fracției, păstrînd numărătorul, deci crește factorul de impact (v. http://dx.crossref.org/10.1371%2Fjournal.pmed.0030291-editorii revistei PLoS Medicine au putut vedea cum factorul de impact a variat de la 3 la 11 ), articole de tip review sau istorice, cel mai flagrant caz fiind cel al articolului “A short history of SHELX,”care conține fraza cheie : “This paper could serve as a general literature citation when one or more of the open-source SHELX programs (and the Bruker AXS version SHELXTL) are employed in the course of a crystal-structure determination.” Astfel Acta Chrystallographica Section A, a ajuns pe locul 2 în JCR (la toate categoriile), respingerea de către editor (adică înainte de a fi trimise pentru referat) pe baza unor criterii care nu țin de valoare-cum ar fi cît de recente sînt articolele citate.  Asemenea exemple sînt considerate de suporterii ISI ca simple excepții (spre exemplu de Garfield) care nu viciază procesul de ierarhizare al revistelor. Evident la nivel individual, dacă un cercetător mai bun este depășit (la angajare, la obținerea unor contracte etc.), doar pentru că are articole în Progress in Crystal Growth and Characetrization  of Materials aflată pe locul 2 la categoria Cristalografie, în timp ce concurentul său mai slab are un articol în Acta Crystallographica A, este un lucru extrem de neplăcut.

Toate aceste „excepții” pălesc în fața revistei International Journal of Nonlinear Sciences and Numerical Simulations, care s-a aflat pe locul întîi al categoriei Applied Mathematics în anii 2006-2009 (și pe doi în 2005). Cum a reușit? Metodele au fost diverse :  citarea în Proceeding-uri de conferințe, organizate de editorul-șef Ji Huan-He (de la Univ. Donghua din Shanghai, fostă Institutul de Industrie Textilă), citarea în alte reviste la care He este editor, mai ales de revista Chaos, Solitons and Fractals. Aceasta din urmă (editată de Elsevier), fondată și condusă pînă în 2009 de Mohammed Al-Nashie, un bogat și foarte vanitos inginer egiptean, a aplicat aceeași rețetă pentru a ajunge pe locul I la secțiunea Mathematical Physics. Poate că aceste lucruri ar fi rămas mai puțin notorii dacă Al-Nashie nu s-ar fi apucat să acuze de nerespectarea priorității sale unii fizicieni (adevărați). În urma scandalului declanșat s-a văzut că El-Nashie și-a atribuit afilieri false (cea mai gogonată fiind Cambridge), a practicat auto-citarea și citarea încrucișată cu Ji Huan-He etc. Toate faptele lor fac obiectul unui blog: El-Nashie Watch (ultima ispravă este ideea lui el-Nashie să candideze la președinția Egiptului).  Scandalul fiind prea mare, Elsevier i-a făcut vînt lui el-Nashie de la CS&F, cele două reviste surori scăzînd în JCR pe anul 2010 (evident că nu au fost excluse -CS&F este o revistă decentă, dacă excludem el-nashiesmele).

Reacțiile la folosirea factorului de impact și a altor măsuri bibliometrice (precum h-indexul) la  clasificarea cercetătorilor, instituțiilor sau chiar a domeniilor nu au întîrziat să apară. mai întîi ca articole de opinie în reviste științifice (spre exemplu în British Medical Journal, Chronicle of Higher Education- disponibil aici, Notices of AMS, etc.) apoi în publicații maninstream (Wall Street Journal, etc.). Prima obiecție adusă factorului de impact este că nu respectă repartiția citărilor pe fiecare articol în parte. Astfel pentru prestigioasa revista Nature 25% din articole aduc 89% din citări și aceeași situație se repetă pentru toate revistele cu factor de impact mare. Prin urmare este cel puțin superficial să fie evaluat un articol (și implicit autorii săi) doar după factorul de impact al revistei în care a apărut. Aceste argumente au fost ignorate de factorii (politici și administrativi) de decizie, exemplele cele mai flagrante fiind Franța și România. Dacă pentru România anumite argumente pot fi invocate, cazul Franței este deosebit de rău: piticul Cinabru și forțele care îl susțin distrug unul dintre cele mai performante și în același timp echitabile sisteme de cercetare din lume cu unul controlat aproape total de puterea politică și birocrație (putem să-i spunem modelul românesc). Unul din aspectele centrale ale „reformei” franceze este introducerea criteriilor bibliometrice. Alte exemple se găsesc în articolul din CHE.

Asociațiile profesionale au luat și ele atitudine: organizați editorilor europeni de știință, Uniunea Matematică Internațională , Academia de Științe a Franței, etc. Raportul Academiei de Științe se axează pe corecta utilizare a datelor bibliometrice: acestea pot fi folosite pentru o triere inițială a postulanților ( pentru un post, grant etc.) deoarece evaluatorii sînt prea ocupați pentru a citi (de cele mai multe ori fără a fi plătiți) cu atenție sute de dosare conținînd poate mii de articole, însă în nici un caz nu pot fi folosite nici măcar pentru triere, la tinerii cercetători (cu mai puțin de 10-15  ani de experiență), iar pentru domeniul matematicii pure este recomandată folosirea unor baze de date alternative, se pare unice domeniului : Mathematical Reviews (realizată de Societatea Americană de Matematică) și Zentralblatt MATH (editată de analogul european).

În România ideile franceze se aplică la criteriile de eligibilitate pentru competițiile de granturi, faza de evaluare propriu-zisă fiind relativ puțin contaminată de bibliometrie (practic evaluatori dau note după propria lor opinie). Din păcate exemplele pozitive se opresc aici. Unul dintre principalii indicatori de succes este factorul de influență (un fel de factor de impact ponderat cu factorul de impact al revistelor care citează) al revistelor care publică rezultatele. De asemenea s-au elaborat criterii minimale pentru concursurile didactice. Spre deosebire de competițiile de granturi, aici elaborarea de criterii minimale bibliometrice arată doar lipsa de încredere în comisiile de concurs, dar și dorința de a perpetua totuși niște baronii universitare (este totuși destul de simplu să apelezi la evaluatori străini, cel puțin pentru partea științifică a dosarului, dacă tot apelăm la ei pentru contractele de cercetare).

 

Update: Niște luări de poziție foarte interesante și la comentariile din josul  articolului (destul de subțire) apărut în Observator Cultural.

FMI-ul  a apărut ca un element esențial al economiei țărilor din America Latină o dată cu criza datoriilor de la începutul anilor ’80. Ce a urmat a purtat numele de „deceniul pierdut” (termenul s-a extins de la Mexic la restul continentului). Această criză a fost provocată de prăbușirea prețului materiilor prime și de un sector bancar dereglementat care a creditat proiecte care s-au dovedit nerentabile în noile condiții. Dintre marile țări ale Americii Latine doar Mexic, Chile și Columbia continuă să adere la modelul economic neo-liberal, în ciuda unei opoziții crescînde. Două dintre ele (Mexic și Columbia) posedă o societate extrem de violentă (la limita războiului civil) cu un stat în același timp slab și represiv, lucru care face implementarea oricăror reforme economice extrem de dificilă. În Chile, pe de altă parte, fostul președinte Michelle Bachelet (2006-2010)  a încercat o reformă graduală care să păstreze unele aspecte ale economiei, dar să mai reducă din inegalitățile sociale. Să vedem ce se întîmplă în restul Americii de Sud:

  • Venezuela: industria petro-chimică a fost naționalizată sub președinția lui Carlos Andres Perez în 1976. În acel moment de aici provenea 50% din PIB-ul țării. Criza datoriilor a lovit deosebit de puternic Venezuela, pe fondul divergențelor din OPEC care au dus la scăderea prețului petrolului. Revenit la putere în 1989, CAP a încheiat un acord cu FMI (instituție pe care a înjurat-o copios în campania electorală).  Acordul, cu prevederile obișnuite, (privatizări ale serviciilor publice, liberalizarea prețurilor, austeritate) a provocat largi manifestații însoțite de violențe mai ales în capitală (Caracazo). Președintele a introdus starea de urgență a suspendat Constituția și a condus o represiune sîngeroasă (conform cifrelor oficiale 275 de morți, dar probabil cifra reală este în jur de 2500). Dezgustați de un rol pe care se dezvățaseră să-l joace, un număr de militari a început să comploteze împotriva regimului bipartit aflat la guvernare din 1958. Astfel în februarie 1992 un grup  de militari  conduși de Hugo Chavez a încercat o lovitură de stat.  Faptul că lui Chavez i s-a permis să vorbească la televiziune pentru a cere rebelilor (care controlau mai multe orașe importante, dar nu capitala) să înceteze lupta i-a creeat brusc o mare popularitate. O altă tentativă a avut loc în noiembrie. Guvernul a răspuns cu duritate (peste 40 de persoane au fost asasinate). Protestele populare împotriva represiunii au pregătit terenul pentru suspendarea, judecarea și încarcerarea lui CAP în 1993 pentru corupție și delapidarea fondurilor publice.  Alegerile au fost cîștigate de fostul președinte conservator Rafael Caldera, aflat în fruntea unei coaliții de partide de stînga. Confruntat cu falimentul în lanț al mai multo bănci și prăbușirea monezii naționale, Caldera a apelat și el la FMI (în ciuda promisiunilor din campanie). Evident măsurile impuse au provocat mari nemulțumiri în rîndul populației. A fost urmat în 1998 de Hugo Chavez pe care l-a amnistiat în 1994 (după cum promisese). Acesta a pornit un amplu program de reforme economice și politice. Pe plan economic a întărit rolul statului în compania națională de petrol PDVSA, eliminînd firmele căpușă și managementul corupt, precum și contractele dezavantajoase cu companiile străine,  a crescut redevențele plătite de companiile care exploatează resursele naturale, a repornit reforma agrară prin crearea de cooperative pe terenurile neutilizate,  a naționalizat companiile de utilități publice privatizate de guvernele anterioare, creșterea participării angajaților la gestionarea companiilor etc. Ca urmare PIB-ul s-a dublat în termeni reali din 2003 (cînd s-a finalizat preluarea controlului PDVSA). Din păcate măsurile de diversificare a economiei pentru a fi mai puțin dependentă de petrol nu dat decît rezultate parțiale. Mai mult aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_policy_of_the_Hugo_Ch%C3%A1vez_government. Nivelul de trai a crescut constant și datoria externă s-a diminuat (acum este în jur de 30% din PIB). Reformele au fost întîmpinate cu o opoziție puternică de privilegiații vechiului regim (oligarhia economică, anumite părți ale „clasei mijlocii”, birocrația sindicală, biserica): astfel prima tentativă de preluare a controlului PDVSA s-a soldat cu tentativa de lovitură de stat din aprilie 2001, urmată de lock-out-ul din 2002-2003 (în final acesta a putut fi folosit pentru înlăturarea angajaților ostili din companie).
  • În Ecuador, după ce președintele Jaime Roldos a fost omorît într-un accident (suspect) de avion în 1981, diferitele guverne care s-au succedat au aplicat rețetele neoliberale cu sfințenie. Ca urmare țara s-a afundat într-o criză profundă, în ciuda resurselor importante de petrol pe care le posedă. Începînd cu președinția lui  Abdala Buccaram (1996-97) criza economică s-a acutizat, provocînd și o gravă criză politică. Buccaram a fost demis de Congres pe motive de probleme mentale. Președintele ales în 1998, Jamil Mahuad a dolarizat economia și a blocat conturile bancare. După o săptămînă de proteste ale populației indiene și ale militarilor a fost nevoit să demisioneze în 2001 (mandatul a fost dus la capăt de vicepreședintele Noboa). În 2003 a venit la putere Lucio Gutierrez, lider al militarilor rebeli din 2001, susținut de o coaliție de stînga și cu un program anti-neoliberal, pe care l-a încălcat la puțin timp de la instalare.  Politica economică ortodoxă și apucăturile autoritare au produs în 2005 un nou val de proteste, urmate de decizia Congresului de demitere a sa. Mandatul său a fost terminat de vicepreședintele Alfredo Palacios. În 2006 alegerile au fost cîștigate de Rafael Correa, fost ministru de finanțe în guvernul lui Palacios poziție din care a demisionat datorită opoziției față de măsurile impuse de FMI și Banca Mondială. După alegeri a renegociat datoria externă (pe care a declarat-o ilegitimă) astfel că o mare parte (91 %) din bondurile scadente pînă în 2030 au fost răscumpărate la un preț de 35 de cenți pentru un dolar.  De asemenea statul a mărit redevența companiilor petroliere, pregătind o nouă lege a hidrocarburilor mult mai avantajoasă și a crescut cheltuielile în domeniul social. După adoptarea unei noi constituții în 2008, Correa a fost reales în 2009 (cu peste 50% din voturi în primul tur) și a supraviețuit unei tentative de lovitură de stat în 2010.
  • alegerea lui Ollanta Humala, aflat în fruntea unei coaliții de stînga,  în 2010, pare să îndepărteze și Peru de orbita consensului de la Washington. Totuși este prea devreme pentru concluzii.
  • regimul militar instalat în Brazilia  în 1964, a beneficiat din plin de asistența organismelor financiare internaționale. Militarii s-au lansat într-un amplu program de investiții finanțat din exterior și susținut de salarii de mizerie și represiune sîngeroasă. Primele semne ale crizei apar după criza petrolieră din 1974, fapt care a dus la încetinirea creșterii economice și agravarea condițiilor de trai (deja foarte rele) ale claselor populare. Sub președinția ultimului reprezentant al guvernului militar (João Figueiredo) datoria externă devine cea mai mare din acel timp (90 de miliarde de dolari), inflația explodează, iar măsurile de austeritate nu aduc nimic afară de nemulțumiri sociale. Primele două guvernări civile (José Sarney și Fernando Collor de Melo 1985-1992) s-au dovedit neputincioase în fața inflației și au fost zguduite de scandaluri de corupție, culminînd cu demisia lui Collor, pentru a evida demiterea de către Congres.  Collor a inițiat o politică de vaste privatizări și ajustări fiscale, măsuri continuate de urmașii săi (Itamar Franco 1992-1995 și Fernando Henrique Cardose 1995-2002). Acesta din urmă a continuat programul de privatizare (cel mai vast de pînă atunci), a frînat inflația, dar datoria externă a crescut de la 30% la 55% din PIB. Ales în 2002, Luiz Ignacio da Silva (zis Lula) a adoptat o cale reformistă pentru eliminarea dependenței. Astfel a lichidat datoria către FMI în avans (în 2005), a lansat un număr de programe sociale care au permis ieșirea din sărăcia absolută a peste 20 de milioane de oameni, clasa mijlocie (caracterizată ca persoane care cîștigă între de 3 și 10 ori salariul minim pe economie) a crescut de la 37% la 50% din populație, salariul minim a crescut cu 54% în termeni reali. A fost lansat un program de accelerare a creșterii (masive investiții ale statului) de aproximativ 250 de miliarde de dolari. Aceste programe sînt continuate de actualul președinte Dilma Roussef, care a fost inaugurată în 2010.
  • Bolivia a traversat o gravă criză economică în anii ’80 produsă de scadența datoriilor făcute în anii ’70 de dictatura militară a lui Hugo Banzer, prăbușirea prețului cositorului (principala componentă a exportului). În 1985, Victor Paz Estenssoro încheie primul acord cu FMI.  Astfel pentru a opri hiperinflația un drastic plan de austeritate (înghețarea salariilor, concedieri masive în sectorul minier) este adoptat. O dură represiune însoțește planul. Urmașii săi Jaime Paza Zamora, Hugo Banzer (fostul dictator ales acum „democratic”) și Gonzalo Sanchez de Losada (în două reprize) continuă politica de austeritate și privatizări, dar nu pot face ca economia să decoleze, iar nivelul de trai se degradează constant. În 2005 liderul cultivatorilor de coca, Evo Morales, este ales din primul tur președinte al Boliviei (primul indian).  Politica sa economică s-a bazat pe (re)naționalizarea resurselor (petrol, gaze, industria minieră) și politici de reducere a sărăciei. Aceste politici au dus la ruperea relațiilor între FMI și Bolivia în 200 6.  Morales a fost reales în 2009.
  • Uruguay: După revenirea democrației în Uruguay, președintele Julio Maria Sanguinetti a încercat o politică de ieșire din criza economică. Rețetele au fost cele ortodoxe prescrise de FMI, dar nu au putut împiedica o creștere a datoriei externe și o inflație moderată. Economia țării a fost a afectată de crizele braziliană (sfîrșitul anilor ’90) și argentiniană (2001-2003).  Eforturile de privatizare a companiilor publice au fost respinse într-un referendum în 1992. În 2005 la președinția republicii a fost ales Tabaré  Vázquez din partea coaliției de centru-stînga Frontul Amplu. Politica sa economică a combinat echilibrul macroeconomic cu politicile sociale și opoziția față de tratatul de „liber schimb” cu SUA. Astfel în mandatul său procentul celor trăind în sărăcie a scăzut de la 32% la 20%. Cînd a părăsit puterea în 2009 avea o rată de încredere de 80%. A fost urmat de José  Mujica (tot din partea Frontului Amplu-fost lider al MLN-Tupamaros) .
  • în Argentina dictatura militară instalată după doi ani de guvernare dezastroasă a Isabelei Peron  a oscilat între soluții neoliberale și corporatiste. Cîștig de cauză la început  au avut adepții unor politici etatiste, bazate pe împrumuturi externe și supra-evaluarea monedei. Această politică a eșuat în 1978 cînd peso-ul a început o devaluare accentuată de imensul deficit extern și politicile de deregulare financiară. Un punct culminant al crizei a fost atins în 1981 contribuind la căderea dictaturii în 1982.  Primul guvern democratic, condus de Raul Alfonsin (1983-1989) a stabilizat inițial situația, dar o secetă în anul 1987 a dezechilibrat din nou balanța comercială (majoritatea exporturilor Argentinei fiind produse alimentare), urmată de adoptarea unor măsuri ultra-liberale (privatizări etc.) pentru reducerea deficitului și menținerea stabilității monedei. Această politică a fost oprită de crahul de pe Wall Street din 1987, astfel că procesul inflaționist s-a reluat. Cu toate că în general Argentina a avut un excedent comercial, totul a mers pentru plata datoriei, astfel că economia internă s-a aflat într-o situație proastă (inflație lunară cu două cifre, scăderea salariului real etc.). Urmașul lui Alfonsin, Carlos Saul Menem (1989-1999) a aplicat mai consecvent principiile liberale, una din primele măsuri fiind legarea peso-ului de dolar, urmată de privatizarea întreprinderilor de stat, a fondurilor de pensii, concedieri masive. Politica de rată fixă și deficit mare finanțat extern s-a dovedit nesustenabilă pe termen lung. Fernando de la Rua ales în 1999 a avut de gestionat criza care a urmat: recesiune economică, deflație, lipsa de lichidități (condiționate de deținerea de dolari). Politica sa a făcut criza să se adîncească, refuzînd spre exemplu să renunțe la dolarizare și să devalueze moneda. În 2001 scăderea încrederii a dus la retragerea de mari sume din bănci, cumpărarea de dolari și trimiterea lor în exterior. Guvernul a răspuns cu impunerea unui nivel maximal (foarte mic) pentru retrageri, practic blocînd conturile. Problemele economice care au urmat au provocat un val de proteste, unele violente, care au culminat cu represiunea din 20-21 decembrie 2001, care a provocat demisia și fuga cu elicopterului a lui de la Rua din palatul prezidențial. Urmașii săi , Adolfo Rodriguez Saa și Eduardo Duhalde s-au confruntat cu o situație economică și socială haotică. Duhalde a decis să desființeze rata fixă de schimb (provocînd o puternică inflație) și a anunțat intrarea în încetare de plăți a datoriei publice.  În 2003 a fost ales președinte Nestor Kirchner. Acesta a renegociat datoria externă (care a scăzut cu 30%) a dus o politică de substituire a importurilor și a controlat cheltuielile bugetare, crescînd însă bugetul asigurărilor sociale (sistemele private de pensii dînd faliment în perioada crizei). Astfel în 2005 a fost achitată integral și în avans datoria față de FMI (9,8 miliarde). Plata datoriei externe rămase se face din rezervele Băncii Centrale (care au ajuns la 51 miliarde dolari în 2010). Multe întreprinderi închise în timpul crizei au fost preluate de angajații lor, statul recunoscîndu-i ca  noi proprietari, eventual după o plată simbolică. O nouă lege a falimentului a fost adoptată recent făcînd posibilă preluarea de către angajați a activelor companiilor intrate în faliment.

România poate fi comparată în multe aspecte cu America Latină (mai ales de dinainte de „valul roz”): o clasă politică legată de oligarhie și coruptă, gata să recurgă la orice mijloc ca să-și mențină privilegiile, o economie sufocată de dictatul FMI-cu măsuri de austeritate dure împotriva claselor muncitoare, cu privatizarea a cam totului, cu un import favorizat și un export distrus de o monedă legată practic de euro la o rată mult supraevaluată, cu bănci scăpate de sub control (din fericire aici nu par să ne aștepte mari surprize speculative). Din păcate pentru ea România nu are pe termen scurt o resursă capabilă să echilibreze comerțul exterior, spre exemplu agricultura are nevoie de investiții masive, iar între începutul exploatării și primul profit trec cel puțin 2 ani (dacă nu mai mult-în funcție de natura exploatării), aceeași situație este și în industrie (care aproape nu mai există). Deci întrebarea care se pune este: chiar dacă vine la putere un regim progresist (lucru de-a dreptul de domeniul fantasticului) ce poate face?

Update: Un economist argentinian analizează criza greacă: Crise de la dette : les leçons de l’Argentine pour la Grèce.

Stînga și dreapta

Aceste cîteva idei sînt inspirate de un comentariu al lui Raoul Weiss pe CA (http://www.criticatac.ro/9493/postscript-la-multiculturalism/#comment-14454). Părerea lui era că stînga marxistă are de ales între două versiuni ale dreptei: cea neoliberală total subordonată capitalului financiar (reprezentată de mainstreamul politic american, conservatorii lui Cameron, Likud și în general toate guvernele occidentale) și cealaltă mai greu de numit cu un singur cuvînt reprezentată de Ron Paul (și probabil Tea Party) în SUA și de „axa CSU-FIDESZ-Rusia” în Europa. Această cealaltă dreaptă este caracterizată (sau pare să fie)  de respingerea intervențiilor în străinătate (Iraq,Afghanistan), eurosceptici, înclinați spre capitalul „adevărat” (agricultură,industrie), pe scurt o dreaptă naționalistă în opoziție cu cealaltă dreaptă. Să analizăm puțin componentele blocului european:

    • CSU a  fost înființată în 1946 și condusă din 1961 pînă în 1988 de  Franz Josef Strauß (fost ofițer politic al Wehrmachtului, devenit în 1945 translator pentru trupele americane și adept al Statelor Unite ale Europei) care a avut o influență decisivă în modelarea ideologiei acesteia. CSU este de fapt un CDU mai catolic și mai conservator, dar fără diferențe majore. Recent a dat cabinetului doamnei Merkel pe Karl-Theodor zu Guttenberg, ministru al apărării, care a intensificat activitatea Bundeswehrului în Afghanistan. După demisia sa (datorită faptului că teza sa de doctorat a fost în prea mare parte plagiată) a avut loc o remaniere și Hans-Peter Friedrich, președintele partidului, a devenit ministru de interne, post în care s-a manifestat ca un adept al reglementării Internetului, pentru identificarea blogerilor anonimi, atacuri contra sindicatelor funcționarilor de poliție, etc. A fost acuzat de tărăgănare a anchetei pentru interzicerea NPD-ului, dar secretarul-general la CSU a cerut interzicerea partidului die Linke.
    • Fidesz a revenit la putere în 2010 obținînd 52,73% din voturi (la o participare de 64,38%), lucru care i-a asigurat o majoritate de 2/3 din Parlament, unde poate trece orice lege vrea. Astfel a fost adoptată o nouă constituție puternic inspirată de ideile anilor ’30, cu dispariția republicii din numele țării, cu referințe la sfînta coroană a Sfîntului Stefan (apărută ca sursă a legitimității în tripartitul lui Werbőczi în 1515), declarînd că în perioada martie 1944-mai 1990 Ungaria a fost condusă de regimuri politice nelegitime, punînd condiția ca un număr mare de aspecte (codul fiscal, pensiile, asigurările sociale) să fie  legiferate de legi organice, care au nevoie de două treimi pentru a fi adoptate sau modificate. Practic Fidesz se asigură prin noua constituție că oricine vine după ei la putere va face tot politica Fidesz-ului. Recent a fost prezentat proiectul noului cod al muncii care printre altele interzice practic dreptul la grevă (deja puternic limitat), explicit cînd e vorba de măsurile de austeritate a guvernului. De asemenea a fost instituită obligația șomerilor să participe la mari lucrări de infrastructură (practic lagăre de muncă forțată). Pe scurt Fidesz, cu toate începuturile sale din 2010 care au provocat aplauzele multora (respingerea acordului cu FMI, naționalizarea sistemului de pensii private) și-a arătat adevărata față – aceea a unui regim de dictatură a capitalului, cele mai apropiate exemple fiind anumite dictaturi militare din America Latină (Brazilia 1964-1980, Uruguay 1973-1985, Argentia 1975-1982) sau regimul coloneilor din Grecia.
    • Rusia are o politică externă la fel de dură și urmărind interesul companiilor ruse ca și țările Europei Occidentale în estul UE, Statele Unite în America Latină (mai ales în anii ’80-’90) sau Australia și Noua Zeelandă în Asia-Pacific. Ultimele exemple sînt Ucraina și Belarus, unde companiile energetice ruse încearcă cu ajutorul activ al băncilor rusești să acapareze omologii lor locali.

După ce am văzut că nici o dreaptă nu este mai bună (sau mai puțin rea) mai există un argument de ordin practic: anume sau marxiștii sînt niște indivizi izolați care nu au nici o influență în societate și atunci nu au ce să aducă unor ipotetici aliați din dreapta „națională” sau dacă reprezintă o forță, atunci ne aflăm în fața doctrinei staliniste de „sprijin al burgheziei naționale”, doctrină care a spulberat sau în orice caz puternic slăbit partidele comuniste din America Latină, Orientul Mijlociu sau Îndepărtat. Singurele care au ajuns la putere au făcut-o nu sprijinind burghezia națională ci fiind sprijinite de aceasta în războaiele de eliberare națională (China, Vietnam, Laos). Ultima victimă este Partidul Tudeh din Iran.

Surse:

CSU:

http://en.wikipedia.org/wiki/Franz_Josef_Strauss

http://www.thelocal.de/politics/20110807-36807.html

Fidesz:

http://www.wsws.org/articles/2011/aug2011/hung-a29.shtml

http://www.wsws.org/articles/2011/jul2011/hung-j21.shtml

Rusia:

http://www.day.kiev.ua/214258

http://lapenseelibre.fr/LaPenseelibreN48.aspx

%d bloggers like this: