Pe criticatac dna. Bazac analizează (destul de indigest) atitudinea  pe care stîngiștii (și nu Stînga, deoarece aceasta nu există) ar trebui să o aibă față de alegerile ce vor veni. Autoarea recomandă absenteismul ca formă de protest, iar articolul se încheie cu întrebarea „Cum poate fi evitat războiul de clasă ?”.  Cîteva observații :

Cum au observat cîțiva comentatori chiar dacă între USL și PDL diferențele sînt mai mult de nuanță (dar este totuși important să observăm că la PDL tentația dictatorială este mult mai puternică, lucru susținut de fapte concrete) totuși este important a politicile dezastroase petrecute în ultimii ani să primească sancțiunea cuvenită. Autoarea cu tot marxismul său de nuanță troțkistă, care disprețuiește ritualurile „democrației burgheze” și Fronturile Populare, totuși pare să conceadă clasei politice (un cuvînt urît) credința că legitimitatea sa provine din vot și că  o prezență insignifiantă va duce la o forță mai mare a criticii sistemului. Acest lucru poate că este valabil în alte părți. La noi o participare mai redusă nu înseamnă decît mai puține pungi cu mălai de împărțit. Singura speranță (foarte palidă) este dispariția PDL și disputarea alegerilor următoare între PNL și PSD, ultimul obligat astfel la o poziționare mai la stînga.

De asemenea se pare că multe din măsurile luate de guvernare, fiindcă se încadrează într-o tendință globală (cu multe excepții)  nu trebuie imputate guvernării. Aici se ridică observația că această tendință caracterizează aproape exclusiv țările de la centru (SUA, UE) și cele de la periferie care se află sub dominația acestora. Pe de altă parte în cea mai populată țară a lumii (China) tendința este exact inversă, guvernul luînd măsuri ca pături cît mai largi să profite de creșterea economică (lucru care nu s-a întîmplat pînă acum). La fel vedem că se întîmplă în țările care au ieșit din orbita SUA în America Latină. Deci faptul că niște guvernanți fac pe plac forțelor dominante nu se datorează vreunei fatalități impersonale ci chiar lor.

Exemplul de care am vorbit, cel al Americii Latine, ne arată că singura strategie cîștigătoare este cea electorală. Regimuri politice mai radicale ca cele conduse de Hugo Chavez, Evo Morales sau Rafael Correa sau mai moderate precum cele conduse de Lula sau Kirchner, au venit la putere prin alegeri al căror rezultat a trebuit să fie acceptat de imperialiști, care nu-și pot permite o schimbare radicală a discursului. Evident că împotriva tuturor progresiștilor (mai ales a celor radicali) s-a dezlănțuit toată mașinăria dominației-demonizare în mass-media internațională și domestică, „societate civilă”, sindicate corupte,„ultra-stîngiști”, mișcări separatiste, rebeliuni militare. Pînă acum în America de Sud aceste metode n-au dus la rezultatele sperate, singurele victime fiind foarte moderații J.B. Aristide și Manuel Zelaya (Honduras).Concluzia logică este : ¡SI, SE PUEDE!-Stînga poate ajunge la putere prin alegeri, dar pentru a se menține acolo trebuie să nu piardă nici o clipă legătura cu masele, deci nici un compromis cu capitalul multinațional.

„Ultra-stîngiștii” de care a venit vorba mai sus par să fi fost folosiți  cu succes pentru prima dată în timpul Revoluției Garoafelor cînd MRPP-ul „maoist” a colaborat cu principala forță a reacțiunii (partidul socialist) contra comuniștilor și militarilor progresiști. Unul dintre activiștii săi de frunte era un oarecare Manuel Barosso. În aceeași epocă „ultra-stîngiștii”, declarați troțkiști, maoiști sau pro-albanezi, atacau regimurile progresiste militare sau civile din America de Sud, netezind calea forțelor oligarhiei. În zilele noastre persoane sau organizații care se declară de stînga (ba chiar de extremă-stînga) se opun guvernului Venezuelei pînă la a participa la lovitura de stat din aprilie 2001. Chiar dacă la noi nu se vede nici un Chavez sau Morales la orizont, vocile care atacă opoziția fac jocul actualului regim ultra-reacționar și a cărui menținere ar reprezenta o catastrofă. Poate că USL-ul nu e mai bun decît PDL-ul, dar PDL-ul este mai rău decît USL-ul.

Referitor la întrebarea din final, aceasta pare pusă ca să ne convingă de ne-marxismul autoarei. Războiul de clasă nu poate fi evitat. Depinde însă dacă va fi vorba despre un război rece sau unul cald. O revoluție violentă fiind exclusă în actualul context singura soluție rămîne cea electorală. Această cale este aparent mai spinoasă și mai lungă, dar deocamdată alta nu există.