FMI-ul  a apărut ca un element esențial al economiei țărilor din America Latină o dată cu criza datoriilor de la începutul anilor ’80. Ce a urmat a purtat numele de „deceniul pierdut” (termenul s-a extins de la Mexic la restul continentului). Această criză a fost provocată de prăbușirea prețului materiilor prime și de un sector bancar dereglementat care a creditat proiecte care s-au dovedit nerentabile în noile condiții. Dintre marile țări ale Americii Latine doar Mexic, Chile și Columbia continuă să adere la modelul economic neo-liberal, în ciuda unei opoziții crescînde. Două dintre ele (Mexic și Columbia) posedă o societate extrem de violentă (la limita războiului civil) cu un stat în același timp slab și represiv, lucru care face implementarea oricăror reforme economice extrem de dificilă. În Chile, pe de altă parte, fostul președinte Michelle Bachelet (2006-2010)  a încercat o reformă graduală care să păstreze unele aspecte ale economiei, dar să mai reducă din inegalitățile sociale. Să vedem ce se întîmplă în restul Americii de Sud:

  • Venezuela: industria petro-chimică a fost naționalizată sub președinția lui Carlos Andres Perez în 1976. În acel moment de aici provenea 50% din PIB-ul țării. Criza datoriilor a lovit deosebit de puternic Venezuela, pe fondul divergențelor din OPEC care au dus la scăderea prețului petrolului. Revenit la putere în 1989, CAP a încheiat un acord cu FMI (instituție pe care a înjurat-o copios în campania electorală).  Acordul, cu prevederile obișnuite, (privatizări ale serviciilor publice, liberalizarea prețurilor, austeritate) a provocat largi manifestații însoțite de violențe mai ales în capitală (Caracazo). Președintele a introdus starea de urgență a suspendat Constituția și a condus o represiune sîngeroasă (conform cifrelor oficiale 275 de morți, dar probabil cifra reală este în jur de 2500). Dezgustați de un rol pe care se dezvățaseră să-l joace, un număr de militari a început să comploteze împotriva regimului bipartit aflat la guvernare din 1958. Astfel în februarie 1992 un grup  de militari  conduși de Hugo Chavez a încercat o lovitură de stat.  Faptul că lui Chavez i s-a permis să vorbească la televiziune pentru a cere rebelilor (care controlau mai multe orașe importante, dar nu capitala) să înceteze lupta i-a creeat brusc o mare popularitate. O altă tentativă a avut loc în noiembrie. Guvernul a răspuns cu duritate (peste 40 de persoane au fost asasinate). Protestele populare împotriva represiunii au pregătit terenul pentru suspendarea, judecarea și încarcerarea lui CAP în 1993 pentru corupție și delapidarea fondurilor publice.  Alegerile au fost cîștigate de fostul președinte conservator Rafael Caldera, aflat în fruntea unei coaliții de partide de stînga. Confruntat cu falimentul în lanț al mai multo bănci și prăbușirea monezii naționale, Caldera a apelat și el la FMI (în ciuda promisiunilor din campanie). Evident măsurile impuse au provocat mari nemulțumiri în rîndul populației. A fost urmat în 1998 de Hugo Chavez pe care l-a amnistiat în 1994 (după cum promisese). Acesta a pornit un amplu program de reforme economice și politice. Pe plan economic a întărit rolul statului în compania națională de petrol PDVSA, eliminînd firmele căpușă și managementul corupt, precum și contractele dezavantajoase cu companiile străine,  a crescut redevențele plătite de companiile care exploatează resursele naturale, a repornit reforma agrară prin crearea de cooperative pe terenurile neutilizate,  a naționalizat companiile de utilități publice privatizate de guvernele anterioare, creșterea participării angajaților la gestionarea companiilor etc. Ca urmare PIB-ul s-a dublat în termeni reali din 2003 (cînd s-a finalizat preluarea controlului PDVSA). Din păcate măsurile de diversificare a economiei pentru a fi mai puțin dependentă de petrol nu dat decît rezultate parțiale. Mai mult aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_policy_of_the_Hugo_Ch%C3%A1vez_government. Nivelul de trai a crescut constant și datoria externă s-a diminuat (acum este în jur de 30% din PIB). Reformele au fost întîmpinate cu o opoziție puternică de privilegiații vechiului regim (oligarhia economică, anumite părți ale „clasei mijlocii”, birocrația sindicală, biserica): astfel prima tentativă de preluare a controlului PDVSA s-a soldat cu tentativa de lovitură de stat din aprilie 2001, urmată de lock-out-ul din 2002-2003 (în final acesta a putut fi folosit pentru înlăturarea angajaților ostili din companie).
  • În Ecuador, după ce președintele Jaime Roldos a fost omorît într-un accident (suspect) de avion în 1981, diferitele guverne care s-au succedat au aplicat rețetele neoliberale cu sfințenie. Ca urmare țara s-a afundat într-o criză profundă, în ciuda resurselor importante de petrol pe care le posedă. Începînd cu președinția lui  Abdala Buccaram (1996-97) criza economică s-a acutizat, provocînd și o gravă criză politică. Buccaram a fost demis de Congres pe motive de probleme mentale. Președintele ales în 1998, Jamil Mahuad a dolarizat economia și a blocat conturile bancare. După o săptămînă de proteste ale populației indiene și ale militarilor a fost nevoit să demisioneze în 2001 (mandatul a fost dus la capăt de vicepreședintele Noboa). În 2003 a venit la putere Lucio Gutierrez, lider al militarilor rebeli din 2001, susținut de o coaliție de stînga și cu un program anti-neoliberal, pe care l-a încălcat la puțin timp de la instalare.  Politica economică ortodoxă și apucăturile autoritare au produs în 2005 un nou val de proteste, urmate de decizia Congresului de demitere a sa. Mandatul său a fost terminat de vicepreședintele Alfredo Palacios. În 2006 alegerile au fost cîștigate de Rafael Correa, fost ministru de finanțe în guvernul lui Palacios poziție din care a demisionat datorită opoziției față de măsurile impuse de FMI și Banca Mondială. După alegeri a renegociat datoria externă (pe care a declarat-o ilegitimă) astfel că o mare parte (91 %) din bondurile scadente pînă în 2030 au fost răscumpărate la un preț de 35 de cenți pentru un dolar.  De asemenea statul a mărit redevența companiilor petroliere, pregătind o nouă lege a hidrocarburilor mult mai avantajoasă și a crescut cheltuielile în domeniul social. După adoptarea unei noi constituții în 2008, Correa a fost reales în 2009 (cu peste 50% din voturi în primul tur) și a supraviețuit unei tentative de lovitură de stat în 2010.
  • alegerea lui Ollanta Humala, aflat în fruntea unei coaliții de stînga,  în 2010, pare să îndepărteze și Peru de orbita consensului de la Washington. Totuși este prea devreme pentru concluzii.
  • regimul militar instalat în Brazilia  în 1964, a beneficiat din plin de asistența organismelor financiare internaționale. Militarii s-au lansat într-un amplu program de investiții finanțat din exterior și susținut de salarii de mizerie și represiune sîngeroasă. Primele semne ale crizei apar după criza petrolieră din 1974, fapt care a dus la încetinirea creșterii economice și agravarea condițiilor de trai (deja foarte rele) ale claselor populare. Sub președinția ultimului reprezentant al guvernului militar (João Figueiredo) datoria externă devine cea mai mare din acel timp (90 de miliarde de dolari), inflația explodează, iar măsurile de austeritate nu aduc nimic afară de nemulțumiri sociale. Primele două guvernări civile (José Sarney și Fernando Collor de Melo 1985-1992) s-au dovedit neputincioase în fața inflației și au fost zguduite de scandaluri de corupție, culminînd cu demisia lui Collor, pentru a evida demiterea de către Congres.  Collor a inițiat o politică de vaste privatizări și ajustări fiscale, măsuri continuate de urmașii săi (Itamar Franco 1992-1995 și Fernando Henrique Cardose 1995-2002). Acesta din urmă a continuat programul de privatizare (cel mai vast de pînă atunci), a frînat inflația, dar datoria externă a crescut de la 30% la 55% din PIB. Ales în 2002, Luiz Ignacio da Silva (zis Lula) a adoptat o cale reformistă pentru eliminarea dependenței. Astfel a lichidat datoria către FMI în avans (în 2005), a lansat un număr de programe sociale care au permis ieșirea din sărăcia absolută a peste 20 de milioane de oameni, clasa mijlocie (caracterizată ca persoane care cîștigă între de 3 și 10 ori salariul minim pe economie) a crescut de la 37% la 50% din populație, salariul minim a crescut cu 54% în termeni reali. A fost lansat un program de accelerare a creșterii (masive investiții ale statului) de aproximativ 250 de miliarde de dolari. Aceste programe sînt continuate de actualul președinte Dilma Roussef, care a fost inaugurată în 2010.
  • Bolivia a traversat o gravă criză economică în anii ’80 produsă de scadența datoriilor făcute în anii ’70 de dictatura militară a lui Hugo Banzer, prăbușirea prețului cositorului (principala componentă a exportului). În 1985, Victor Paz Estenssoro încheie primul acord cu FMI.  Astfel pentru a opri hiperinflația un drastic plan de austeritate (înghețarea salariilor, concedieri masive în sectorul minier) este adoptat. O dură represiune însoțește planul. Urmașii săi Jaime Paza Zamora, Hugo Banzer (fostul dictator ales acum „democratic”) și Gonzalo Sanchez de Losada (în două reprize) continuă politica de austeritate și privatizări, dar nu pot face ca economia să decoleze, iar nivelul de trai se degradează constant. În 2005 liderul cultivatorilor de coca, Evo Morales, este ales din primul tur președinte al Boliviei (primul indian).  Politica sa economică s-a bazat pe (re)naționalizarea resurselor (petrol, gaze, industria minieră) și politici de reducere a sărăciei. Aceste politici au dus la ruperea relațiilor între FMI și Bolivia în 200 6.  Morales a fost reales în 2009.
  • Uruguay: După revenirea democrației în Uruguay, președintele Julio Maria Sanguinetti a încercat o politică de ieșire din criza economică. Rețetele au fost cele ortodoxe prescrise de FMI, dar nu au putut împiedica o creștere a datoriei externe și o inflație moderată. Economia țării a fost a afectată de crizele braziliană (sfîrșitul anilor ’90) și argentiniană (2001-2003).  Eforturile de privatizare a companiilor publice au fost respinse într-un referendum în 1992. În 2005 la președinția republicii a fost ales Tabaré  Vázquez din partea coaliției de centru-stînga Frontul Amplu. Politica sa economică a combinat echilibrul macroeconomic cu politicile sociale și opoziția față de tratatul de „liber schimb” cu SUA. Astfel în mandatul său procentul celor trăind în sărăcie a scăzut de la 32% la 20%. Cînd a părăsit puterea în 2009 avea o rată de încredere de 80%. A fost urmat de José  Mujica (tot din partea Frontului Amplu-fost lider al MLN-Tupamaros) .
  • în Argentina dictatura militară instalată după doi ani de guvernare dezastroasă a Isabelei Peron  a oscilat între soluții neoliberale și corporatiste. Cîștig de cauză la început  au avut adepții unor politici etatiste, bazate pe împrumuturi externe și supra-evaluarea monedei. Această politică a eșuat în 1978 cînd peso-ul a început o devaluare accentuată de imensul deficit extern și politicile de deregulare financiară. Un punct culminant al crizei a fost atins în 1981 contribuind la căderea dictaturii în 1982.  Primul guvern democratic, condus de Raul Alfonsin (1983-1989) a stabilizat inițial situația, dar o secetă în anul 1987 a dezechilibrat din nou balanța comercială (majoritatea exporturilor Argentinei fiind produse alimentare), urmată de adoptarea unor măsuri ultra-liberale (privatizări etc.) pentru reducerea deficitului și menținerea stabilității monedei. Această politică a fost oprită de crahul de pe Wall Street din 1987, astfel că procesul inflaționist s-a reluat. Cu toate că în general Argentina a avut un excedent comercial, totul a mers pentru plata datoriei, astfel că economia internă s-a aflat într-o situație proastă (inflație lunară cu două cifre, scăderea salariului real etc.). Urmașul lui Alfonsin, Carlos Saul Menem (1989-1999) a aplicat mai consecvent principiile liberale, una din primele măsuri fiind legarea peso-ului de dolar, urmată de privatizarea întreprinderilor de stat, a fondurilor de pensii, concedieri masive. Politica de rată fixă și deficit mare finanțat extern s-a dovedit nesustenabilă pe termen lung. Fernando de la Rua ales în 1999 a avut de gestionat criza care a urmat: recesiune economică, deflație, lipsa de lichidități (condiționate de deținerea de dolari). Politica sa a făcut criza să se adîncească, refuzînd spre exemplu să renunțe la dolarizare și să devalueze moneda. În 2001 scăderea încrederii a dus la retragerea de mari sume din bănci, cumpărarea de dolari și trimiterea lor în exterior. Guvernul a răspuns cu impunerea unui nivel maximal (foarte mic) pentru retrageri, practic blocînd conturile. Problemele economice care au urmat au provocat un val de proteste, unele violente, care au culminat cu represiunea din 20-21 decembrie 2001, care a provocat demisia și fuga cu elicopterului a lui de la Rua din palatul prezidențial. Urmașii săi , Adolfo Rodriguez Saa și Eduardo Duhalde s-au confruntat cu o situație economică și socială haotică. Duhalde a decis să desființeze rata fixă de schimb (provocînd o puternică inflație) și a anunțat intrarea în încetare de plăți a datoriei publice.  În 2003 a fost ales președinte Nestor Kirchner. Acesta a renegociat datoria externă (care a scăzut cu 30%) a dus o politică de substituire a importurilor și a controlat cheltuielile bugetare, crescînd însă bugetul asigurărilor sociale (sistemele private de pensii dînd faliment în perioada crizei). Astfel în 2005 a fost achitată integral și în avans datoria față de FMI (9,8 miliarde). Plata datoriei externe rămase se face din rezervele Băncii Centrale (care au ajuns la 51 miliarde dolari în 2010). Multe întreprinderi închise în timpul crizei au fost preluate de angajații lor, statul recunoscîndu-i ca  noi proprietari, eventual după o plată simbolică. O nouă lege a falimentului a fost adoptată recent făcînd posibilă preluarea de către angajați a activelor companiilor intrate în faliment.

România poate fi comparată în multe aspecte cu America Latină (mai ales de dinainte de „valul roz”): o clasă politică legată de oligarhie și coruptă, gata să recurgă la orice mijloc ca să-și mențină privilegiile, o economie sufocată de dictatul FMI-cu măsuri de austeritate dure împotriva claselor muncitoare, cu privatizarea a cam totului, cu un import favorizat și un export distrus de o monedă legată practic de euro la o rată mult supraevaluată, cu bănci scăpate de sub control (din fericire aici nu par să ne aștepte mari surprize speculative). Din păcate pentru ea România nu are pe termen scurt o resursă capabilă să echilibreze comerțul exterior, spre exemplu agricultura are nevoie de investiții masive, iar între începutul exploatării și primul profit trec cel puțin 2 ani (dacă nu mai mult-în funcție de natura exploatării), aceeași situație este și în industrie (care aproape nu mai există). Deci întrebarea care se pune este: chiar dacă vine la putere un regim progresist (lucru de-a dreptul de domeniul fantasticului) ce poate face?

Update: Un economist argentinian analizează criza greacă: Crise de la dette : les leçons de l’Argentine pour la Grèce.

Advertisements