Latest Entries »

Oricît ar fi de diferiți la prima vedere domnu’ Dan (zis DDTV) și domnul Dan (Nicușor), reprezintă două manifestări ale aceluiași fenomen, care în varianta locală se numește dorul de Ceaușescu. Fie că este vorba de Nea Stere, fie de „elita” literar-tehnico-științifică  anticomunistă, dar fostă posesoare de carnet roșu sau/și ochi albaștri (Pleșu, Preda, revista 22, Observator Cultural ș.a.) toată lumea este căzută în admirația omului providențial care va veni și va schimba (va face, va drege, va….). La noi politica se face raportat la persoane pro sau contra Iliescu, Băsescu, Năstase, iar pe plan local Băsescu, Videanu, Oprescu. Acest lucru scoate în evidență caracterul fals al „democrației” de la noi, unde se votează după umori și percepții : Iliescu e comunist, Băsescu e anticomunist, Geoană e prostănac etc. aceste etichete maschează complet adevăratele mize: cine se află în spatele lor (public sau nu), ce forțe economice reprezintă, ce idei au (dacă  au), ce parte a clasei posedante ne va călca în picioare prin intermediul fiecărei „personalități”-locomotivă.

Un efect secundar este apariția mitului independentului, cu versiunea eroului pur și neîntinat. De una din versiunile acestea au profitat cu mai mult sau mai puțin succes și Vadim și nea Gigi și chiar Băsescu. Acum a venit rîndul celor doi Dani. La o privire mai atentă se complicitățile lor cu recent schimbata putere (sau părți ale ei). Primul domn Dan era văzut pînă de curînd ca un potențial partener al PDL, așa cum a fost partidul lui Gigi pe plan local. Al doilea domn după ce a ratat (sau a avut inteligența să evite) rolul de independent susținut de PDL a devenit ținta iubirii „intelectualilor lui Băsescu” și a primit sprijin logistic din partea unor apropiați ai regimului cum este Felix Tătaru.

Toate aceste mascarade și faptul că pretinși intelectuali formatori de opinie cad în capcane de trei lei, precum povestea cu ND, nu fac decît să arate imensa incultură politică la nivelul așa-ziselor elite. Acești oameni, majoritatea de bună credință, cred sincer că votul poate schimba ceva în societatea capitalismului tîrziu. Singura analiză lucidă scrisă de un simpatizant al lui ND pe care am citit-o este http://newsfromromaniannet.blogspot.com/2012/05/sa-vorbim-un-pic-despre-nicusor-dan.html, deși și aici răzbat anumite iluzii electoraliste.

În încheiere:

“If Voting Changed Anything, They’d Make It Illegal” (Emma Goldman)

Update: Niște observații interesante se găsesc și aici.

În care eroul nostru ajunge  în armată, la închisoare și la Princeton

Cum data nașterii lu Koblitz  a „ieșit” la tragerea la sorți, șansele să fie recrutat erau foarte mari. Primul impuls a fost să încerce să se înscrie la doctorat la Toronto (după cum se știe Canada refuza extrădarea dezertorilor și celor care se sustrăgeau recrutării), dar „linia” SDS și PLP era ca membrii lor să meargă în armată și să facă propagandă anti-războinică, după modelul lui Karl Liebknecht. Această politică  a dus la creșterea popularității și influenței SDS. Acceptat la Princeton în toamna lui 1969, a fost recrutat în primăvara lui 1970. Imediat a început să discute cu ceilalți recruți și să răspîndească broșurile PLP. Majoritatea recruților erau în principiu de acord dar se simțeau neputincioși în fața sistemului și recunoșteau direct aceasta-spre deosebire de intelectualii care se străduiau din răsputeri să găsească divergențe ideologice.  Denunțat de singurul patriot din unitate (un emigrant cubanez) este arestat împreună cu un alt membru al PLP și adus în fața unui tribunal militar. Cum politica partidului era aceea de a folosi procesul ca o tribună politică, cei doi (spre disperarea avocatului din oficiu) au recunoscut acuzațiile (distribuire de tipărituri interzise) și au primit pedeapsa maximă de șase luni. Condițiile din închisoare erau dure (cei doi a fost bătuți de mai multe ori de deținuții de drept comun instigați de gardieni). Pînă la urmă părinții lui au făcut presiuni la Pentagon pentru a opri abuzurile și a-i grăbi eliberarea (în același sens și Mark Kac a trimis o scrisoare).  Cum petrecea mult timp în carceră, unde era permisă o singură carte-de obicei Biblia, și-a reluat preocupările științifice citind manualul de Algebră al lui Serge Lang.

Spre sfîrșitul anului a aflat că ceilalți doi membrii ai PLP din Fort Eustis acuzați de aceleași fapte au fost achitați-linia partidului se schimbase și ei s-au putut apăra invocînd primul amendament (care al acea dată îi privea și pe militari). Aceste evenimente au grăbit eliberarea lui după 5 luni de detenție. Constatînd că nu are aptitudini de activist Koblitz a demisionat din PLP preferînd să rămînă „tovarăș de drum”.

La reluarea studiilor profesorii de la Princeton s-au arătat îngăduitori (spre exemplu au considerat anul de dinaintea recrutării ca un semestru). În aceeași perioadă a cunoscut-o pe viitoarea sa soție-studentă în prima generație de fete admise la Princeton.

În toamna lui 1971 împreună cu doi vechi colegi din WSA Koblitz și deja logodnica lui au fondat Grupul de Acțiune Universitară (UAG). Datorită amintirilor urîte lăsate de Abbie Hoffmann și RYM nu au reluat titulatura SDS. Botezul focului a avut loc prin organizarea unui protest împotriva reluării activităților ROTC în campus. În acest context au reușit să-l împiedice pe șeful marelui stat major să vorbească studenților (a încercat, dar a trebuit să plece după un sfert de oră, datorită scandărilor). Astfel UAG au cîștigat suficientă forță pentru a împiedica o ședință a a conducerii, unde urma să fie aprobată colaborarea cu ROTC, și să îi oblige la organizarea unei dezbateri la care au prezentat crimele comise de armata americană în Vietnam. Concentrarea pe efectul războiului asupra poporului vietnamez, a reprezentat diferența cu opoziția „liberală” la război, care denunța mai ales efectul războiului asupra soldaților americani.

În cu totul altă direcție, UAG a programat un protest la adresa  psihologului Richard Herrnstein autor și propagandist al corelației dintre I.Q. (coeficientul de inteligență) și rasă. Acesta urma să țină o conferință (pe o altă temă) invitat de departamentul de psihologie. Planul era ca la sfîrșitul conferinței să i se pună întrebări legate de teoria sa și să nu fie lăsat să plece pînă nu răspunde. Aflînd aceste planuri, Herrnstein și-a anulat conferința, ceea ce a provocat indignarea șefului departamentului de psihologie Leon Kamin. Acesta i-a acuzat pe studenți de încălacarea libertății cuvîntului. După mai multe discuții între Koblitz și Kamin, s-a hotărît organizarea unui forum pe tema libertații academice și responsabilității sociale a savanților. Cu această ocazie a fost trezit  interesul lui Kamin pentru legătura dintre ereditate și inteligență. Rezultatul a fost lucrarea The Science and Politics of IQ (1974) în care arăta că părintele teoriei eredității inteligenței și autorul celor mai importante studii experimentale, Sir Cyril Burt, a falsificat rezultatele studiilor sale referitoare la gemenii identici fundamentale pentru această teorie. Lucrările inițiate de Kamin au dat o puternică lovitură teoriei eredității care avea de altfel o mare componentă rasistă.

Pe planul studiilor activitățile politice nu l-au tulburat prea mult, căci conducătorul său de doctorat desemnat Phillip Griffiths se pregătea să plece la Harvard, iar cel pe care la-a ales, Nicholas Katz, se afla în Franța pentru un an. Koblitz și-a susținut doctoratul în 1974 și a primit o poziție la Harvard în 1975, după un an petrecut la Moscova. Soția sa care absolvise istoria cu o lucrare despre evoluția eugeniei și darwinismului social în SUA. Lucrarea pornea analiza de la lucrările lui Darwin personal și arăta prejudecățile rasiste ale acestuia (lucru nemaiauzit la acea dată). Acest fapt, precum și activitățile sale politice au dus la refuzul profesorilor ei de la Princeton să-i dea recomandări pentru doctorat (a fost acceptată în final la Brown University). Autorul remarcă faptul că în ceea ce el numește ne-științe (prin opoziție cu științele tari) simpatiile și antipatiile politice joacă un rol extrem de important, ceea ce în științe nu se întîmplă (decît extrem de rar).

Pentru publicul larg, cititor de wikipedia, Koblitz este inventatorul (alături de Victor Miller) a criptografiei cu curbe eliptice și hipereliptice precum și cel care împreună cu Serge Lang a blocat alegerea lui S. Huntington (cel cu șocul) la Academia Națională a Statelor Unite (NAS).  Viața sa conține însă și alte episoade cel puțin la fel de interesante. Tocmai aceste episoade povestite la diverse întîlniri i-au determinat pe cîțiva colegi ai săi să-l încurajeze să-și scrie memoriile. Acestea au apărut cu titlul „Random Curves” la editura Springer (disponibile și on-line la adresa http://www.springerlink.com/content/978-3-540-74078-0 -pentru cine își permite).  Pînă să fie admis la Universitatea Harvard, două evenimente aveau să-i determine o bună parte din cursul existenței: contactul cu sărăcia extremă din India, unde a petrecut un an la vîrsta de 6-7 ani, și faptul că liceul pe care îl urma a început în 1962, sub lozinca „cunoaște-ți dușmanul” să ofere cursuri de limba rusă, ținute de soția unui director al Radio Libertatea.  În aceeași perioadă a făcut cunoștință cu marele matematician Mark Kac, atunci cînd intrebările pe care le punea au devenit prea dificile pentru profesorii de la liceu. Limba rusă urma să-i servească pentru a ocupa „nișa” de om de legătură între matematica sovietică și cea americană (între ele ridicîndu-se exact acestă barieră lingvistică, mai ales de partea americană).

Admis la Harvard, pe baza recomadării lui Kac, a continuat să studieza matematica și literatura rusă. Din rațiuni birocratice a declarat la început major-ul în literatură rusă, apoi  l-a schimbat în matematică. În vacanța primului an a participat la campania de înregistrare a votanților de culoare organizată de SCLC, organizația lui Martin Luther King. Cu acest prilej a devenit conștient de atitudinea superioară a tinerilor albi (inclusiv el) față de negrii din Mississippi, încurajată uneori chiar de aceștia din urmă. Mulți albi, proveniți din medii favorizate,  încercau conștient sau nu să preia controlul organizației, lucru pentru care era oarecum pregătit de lecturile din Dostoievski. Conștient că nu putea să ajute prea mult a plecat mai repede din Sud.

În următoare vacanță (anul 1967) participă la o excursie în URSS, organizată de Universitatea Indiana. Această experiență nu este foarte interesantă, așa că anul următor decide să plece pe cont propriu. Banii necesari i-au fost furnizați de programul Societății Americane de Matematică de traducere a revistelor sovietice, inclusiv numerele vechi. Plata era 6 dolari pe pagină, iar translatorii foarte rari. Într-un an Koblitz a strîns 8000 de dolari (cheltuielile la Harvard, inclusiv taxele erau de 3400 de dolari pe an). În cele trei săptămîni petrecute i-a cunoscut pe I.R. Șafarevici și Yu. I. Manin, n-a știut  să răspundă la întrebărilor studenților din Moscova și Leningrad despre ce se lucra (matematic) la Harvard, dar a început să asculte muzică pop ( a adus cu el zece discuri-maximul permis).

La întoarcere s-a implicat în activitățiile SDS, după ce cu un an înainte refuzase invitația într-o frăție studențească, pe care o considera prea reacționară. Anul 1968 a reprezentat un moment în care americanii au începu să conștientizeze crimele comise în Vietnam, care atinseseră un punct de la care nu mai puteau fi ignorate de presa „mainstream”.  Koblitz, care cunoștea situația din Vietnam mai bine decît publicului general, datorită tatălui său care era profesor de științe politice la Bard College,  s-a alăturat unui grup afiliat cu PLP, desprins din partidul comunist cu ocazia rupturii sino-sovietice, chiar dacă i-a avertizat să nu-i vîndă literatura lor politică, pentru ca să nu-i scadă simpatia pentru cauza lor. Pe de altă parte era conștient că participarea la activități politice  nu avea să-i afecteze cariera matematică, domeniu în care opiniile și activitățile politice nu joacă nici un rol în deciziile de angajare și promovare, ceea ce nu e cazul în alte domenii, mai ales în ceea ce el numește „ne-științele” (non-science). În iarna lui 1968, la Harvard au apărut primele semne ale sciziunii care avea să se petreacă în SDS, între membrii cu o conștiință  politică militantă care formau WSA  (Workers-Students Alliance) controlată de PLP și o minoritate numeroasă numită New Left sau Youth Culture.  WSA nu se limita la lupta împotriva războiului din Vietnam ci se implica în acțiuni de solidaritate cu diferite cauze sociale (sprijin pentru muncitorii greviști, pentru chiriașii amenințați cu evacuarea de extinderea MIT-ului și Harvard-ulrui etc.). Se poate spune că WSA împărtășeau o viziune marxistă clasică, în vreme ce New Left era inspirată din diverse surse: H. Marcuse (citit în diagonală), new-age, prăpastia între generații. În februarie-martie 1969, în același timp cu elaborarea lucrării de absolvire despre algebre Clifford, sub îndrumarea lui R. Bott, Koblitz a citit un număr mare de lucrării ale PLP-ului, inclusiv o prezentare a epurărilor de la Harvard din anii ’50.  În aprilie a fost arestat pentru participarea la ocuparea Universității, dar nu a fost ciomăgit pentru că nefiind în pas cu moda continua să poarte sacou și cravată și părul scurt. Evacuarea în forță a protestatarilor a avut un mare ecou și a produs o mare manifestație de solidaritate.  Fractura dintre WSA cu un program clar de revendicări și „moderații” a căror principală revendicare era participarea studenților la deciziile Universității (revendicare menită să abată atenția de la cele cu adevărat radicale) s-a adîncit în cursul grevei care a urmat. În iulie participanții la ocuparea Universității au fost pedepsiți de conducere, cîțiva au fost excluși definitiv, iar Koblitz a primit un an de suspendare cu supendare. Cum fusese deja primit pentru doctorat la Princeton nu a avut nici un interes să se abțină de la acțiuni politice, astfel că la ceremonia de absolvire a participat la demonstrația organizată de SDS.

În perioada între arestare și absolvire, Koblitz a participat la acțiuni de solidaritate cu muncitorii greviști, organizate de WSA. Astfel s-au dus cu cafea, gogoși și manifeste la greva de pe șantierele navale din Quincy,MA. Aici a constat că în ciuda prejudecăților răspîndite în rîndul studenților (muncitorii industriali erau considerați ca suporteri ai războiului și ostili studenților), ei au fost primiți cu simpatie și nici un muncitor fie tînăr sau bătrîn nu susținea războiul. Cel mai impresionat a fost de faptul că muncitorii au intimidat și alungat aproape fără violență spărgătorii de grevă escortați de polițiști, în contrast cu miile de studenți care s-au lăsat bătuți și arestați de poliție.

Rezultatele evenimentelor din aprilie n-au întîrziat să apară. Astfel speriați de posibilitatea unei alianțe între SDS și organizația studenților negri conducerea a acceptat introducerea unui program de studii negre. Atmosfera din campus a devenit mult mai „relaxată”, apărînd spre exemplu cursuri alternative de yoga și filozofie orientală, răspîndirea consumului de droguri și halucinogene etc. WSA era complet opus consumului de droguri și contra-culturii hippie, pe care o vedea pe de o parte ca o diversiune de la adevăratele probleme: război, rasism, exploatare și pe de altă parte ca pe o sursă de izolare față de restul clasei muncitoare, care respingea astfel de manifestări. Contradicțiile dintre WSA și „moderați” aveau să izbucnească la convenția națională a SDS la Chicago în iunie 1969. Din 1400 de delegați, WSA avea 900, dar adversarii grupați acum în RYM (Revolutionary Youth Mouvement) controlau conducerea națională. Koblitz, care era doar simpatizant al WSA și nu avea o atitudine ostilă față de ceilalți a fost cu atît mai mult șocat de comportamentul acestora la convenție. Purtătorii lor de cuvînt (unii dintre ei aveau să formeze grupusculul terorist, dar cu măsură, Weather Underground) adoptau poze revoluționare copiate după Panterele Negre și țineau discursuri despre caracterul revoluționar al lumpenproletariatului. După încercarea nereușită de a ataca WSA via cîțiva activiști ai Panterelor Negre care nu au găsit mai bun de zis decît că SDS este pentru puterea pizdelor, a doua zi Bernardine Dohrn a luat cuvîntul în numele RYM anunțînd excluderea tuturor celor care nu aparțineau acesteia și care nu susțineau necondiționat lupta de eliberare națională din SUA, Puerto Rico, Vietnamul de Sud, China, Cuba, Corea de Nord și Albania și a plecat alături de aproximativ 500 de delegați. Acesta a fost sfîrșitul SDS.

Smarandache la Academie!

Academia Română a comis-o din nou acordînd premiul Traian Vuia pe 2009, marelui savant de renume mondial Floreeentin Smarandache. Despre activitatea și moravurile sale se poate citi aici , inclusiv cu link-uri. Din păcate pagina sa de pe wikipedia a fost ștearsă, inclusiv denunțarea diferiților prieteni imaginari ai împricinatului. De asemenea marele savant  a întemeiat cîteva reviste, ba chiar și o editură. Unele dintre reviste conțin numele său în titlu (spre exemplu Smarandache Journal). Altele precum Progress in Physics (la care premiantul este membru în colectivul editorial) au făcut obiectul corespondenței de aici-pe scurt redactorul-șef are mari probleme în a înțelege cele mai elementare rezultate de Relativitate Generală și face în mod repetat afirmația (demnă de un student repetent)-„metode diferite dau rezultate diferite”  (iar o colegă din comitet dă citate false din Landau și Lifschitz).

Mai pe plaiurile noastre citim din două articole -unul apărut în județul de baștină al amicului nostru, celălalt în România Liberă (a se citi cu lămîie sau emetiral la îndemînă) aflăm că între prietenii săi din țară se numără Luigi Vlădăreanu de la Institutul de Mecanica Solidelor al Academiei (este chiar membru în Consiliul Științific) și Ovidiu Șandru de la Politehnica din București (conferențiar). Probabil că aceasta este  filiera care l-a adus joia trecută pe Calea Victoriei. Cei doi corespondenți poate ar trebui să fie întrebați ce le-a oferit marele lor confrate transatlantic (invitații la Gallup-New Mexico-vezi pozele, primirea în Ordinul Smarandachesc, publicarea în reviste  a căror titlu provoacă rîsul) sau Doamne feri, or crede că geniul din Bălcești chiar comite știință adevărată (și ce de-a știință: matematică, fizică, logică, informatică, inginerie).

Deci: Proști, Escroci sau amîndouă? (se referă și la academicieni).

Alegeri?

Pe criticatac dna. Bazac analizează (destul de indigest) atitudinea  pe care stîngiștii (și nu Stînga, deoarece aceasta nu există) ar trebui să o aibă față de alegerile ce vor veni. Autoarea recomandă absenteismul ca formă de protest, iar articolul se încheie cu întrebarea „Cum poate fi evitat războiul de clasă ?”.  Cîteva observații :

Cum au observat cîțiva comentatori chiar dacă între USL și PDL diferențele sînt mai mult de nuanță (dar este totuși important să observăm că la PDL tentația dictatorială este mult mai puternică, lucru susținut de fapte concrete) totuși este important a politicile dezastroase petrecute în ultimii ani să primească sancțiunea cuvenită. Autoarea cu tot marxismul său de nuanță troțkistă, care disprețuiește ritualurile „democrației burgheze” și Fronturile Populare, totuși pare să conceadă clasei politice (un cuvînt urît) credința că legitimitatea sa provine din vot și că  o prezență insignifiantă va duce la o forță mai mare a criticii sistemului. Acest lucru poate că este valabil în alte părți. La noi o participare mai redusă nu înseamnă decît mai puține pungi cu mălai de împărțit. Singura speranță (foarte palidă) este dispariția PDL și disputarea alegerilor următoare între PNL și PSD, ultimul obligat astfel la o poziționare mai la stînga.

De asemenea se pare că multe din măsurile luate de guvernare, fiindcă se încadrează într-o tendință globală (cu multe excepții)  nu trebuie imputate guvernării. Aici se ridică observația că această tendință caracterizează aproape exclusiv țările de la centru (SUA, UE) și cele de la periferie care se află sub dominația acestora. Pe de altă parte în cea mai populată țară a lumii (China) tendința este exact inversă, guvernul luînd măsuri ca pături cît mai largi să profite de creșterea economică (lucru care nu s-a întîmplat pînă acum). La fel vedem că se întîmplă în țările care au ieșit din orbita SUA în America Latină. Deci faptul că niște guvernanți fac pe plac forțelor dominante nu se datorează vreunei fatalități impersonale ci chiar lor.

Exemplul de care am vorbit, cel al Americii Latine, ne arată că singura strategie cîștigătoare este cea electorală. Regimuri politice mai radicale ca cele conduse de Hugo Chavez, Evo Morales sau Rafael Correa sau mai moderate precum cele conduse de Lula sau Kirchner, au venit la putere prin alegeri al căror rezultat a trebuit să fie acceptat de imperialiști, care nu-și pot permite o schimbare radicală a discursului. Evident că împotriva tuturor progresiștilor (mai ales a celor radicali) s-a dezlănțuit toată mașinăria dominației-demonizare în mass-media internațională și domestică, „societate civilă”, sindicate corupte,„ultra-stîngiști”, mișcări separatiste, rebeliuni militare. Pînă acum în America de Sud aceste metode n-au dus la rezultatele sperate, singurele victime fiind foarte moderații J.B. Aristide și Manuel Zelaya (Honduras).Concluzia logică este : ¡SI, SE PUEDE!-Stînga poate ajunge la putere prin alegeri, dar pentru a se menține acolo trebuie să nu piardă nici o clipă legătura cu masele, deci nici un compromis cu capitalul multinațional.

„Ultra-stîngiștii” de care a venit vorba mai sus par să fi fost folosiți  cu succes pentru prima dată în timpul Revoluției Garoafelor cînd MRPP-ul „maoist” a colaborat cu principala forță a reacțiunii (partidul socialist) contra comuniștilor și militarilor progresiști. Unul dintre activiștii săi de frunte era un oarecare Manuel Barosso. În aceeași epocă „ultra-stîngiștii”, declarați troțkiști, maoiști sau pro-albanezi, atacau regimurile progresiste militare sau civile din America de Sud, netezind calea forțelor oligarhiei. În zilele noastre persoane sau organizații care se declară de stînga (ba chiar de extremă-stînga) se opun guvernului Venezuelei pînă la a participa la lovitura de stat din aprilie 2001. Chiar dacă la noi nu se vede nici un Chavez sau Morales la orizont, vocile care atacă opoziția fac jocul actualului regim ultra-reacționar și a cărui menținere ar reprezenta o catastrofă. Poate că USL-ul nu e mai bun decît PDL-ul, dar PDL-ul este mai rău decît USL-ul.

Referitor la întrebarea din final, aceasta pare pusă ca să ne convingă de ne-marxismul autoarei. Războiul de clasă nu poate fi evitat. Depinde însă dacă va fi vorba despre un război rece sau unul cald. O revoluție violentă fiind exclusă în actualul context singura soluție rămîne cea electorală. Această cale este aparent mai spinoasă și mai lungă, dar deocamdată alta nu există.

Ce este ISI și ce vrea el

Ideea factorului de impact i-a venit lui Eugene Garfield pentru a selecta revistele care să fie indexate în Genetic Citations Index, realizat în colaborare cu NIH, deoarece simplul număr al articolelor publicate era prea puțin relevant. Acest proces a fost generalizat mai tîrziu la Science Citations Index, pentru a selecta revistele care urmau să fie urmărite. Scopul acestor Index-uri era de a oferi cercetătorilor o imagine a ceea ce se știe despre un anume topic pornind de la un articol considerat fundamental și urmărind un arbore de citări. Începînd cu 1969 a început să apară și JCR (Journal Citation Report), care ierarhizează revistele după factorul de impact. folosit de biblioteci pentru a decide politica de abonamente. Cîtă vreme banii erau mulți și revistele puține și (relativ) ieftine nu au apărut probleme majore. În zilele noastre, însă, o dată cu tendința masivă de concentrare a revistelor științifice ( 3 mega corporații: Elsevier, Springer, Wiley controlează peste 42% din totalul titlurilor) prețurile la abonamente au explodat, grevînd drastic bugetele (și așa mutilate) ale bibliotecilor (iată un articol foarte bun pe această temă). Astfel între reviste a început o bătălie crîncenă pentru factorul de impact. Unele au acționat mai rudimentar, impunînd (uneori explicit) autorilor să citeze articole apărute în respectiva revistă, publicînd articole de sinteză care citează toate articolele apărute în precedenții  doi ani ( ex. Journal of Gerontology A cf. http://arxiv.org/abs/1010.0278-în semn de protest revista Folia Phoniatrica et Logopedica a publicat articolul disponibil aici care a crescut factorul de impact de la 0.66 la 1.44. ISI nu a apreciat gluma așa că revista a fost exclusă din JCR pe anii 2008 și 2009), sau mai rafinat: negocieri directe cu compania Thomson Scientific (care a cumpărat ISI de la Garfield în 1992)-reducînd numărul de articole „citabile” se reduce numitorul fracției, păstrînd numărătorul, deci crește factorul de impact (v. http://dx.crossref.org/10.1371%2Fjournal.pmed.0030291-editorii revistei PLoS Medicine au putut vedea cum factorul de impact a variat de la 3 la 11 ), articole de tip review sau istorice, cel mai flagrant caz fiind cel al articolului “A short history of SHELX,”care conține fraza cheie : “This paper could serve as a general literature citation when one or more of the open-source SHELX programs (and the Bruker AXS version SHELXTL) are employed in the course of a crystal-structure determination.” Astfel Acta Chrystallographica Section A, a ajuns pe locul 2 în JCR (la toate categoriile), respingerea de către editor (adică înainte de a fi trimise pentru referat) pe baza unor criterii care nu țin de valoare-cum ar fi cît de recente sînt articolele citate.  Asemenea exemple sînt considerate de suporterii ISI ca simple excepții (spre exemplu de Garfield) care nu viciază procesul de ierarhizare al revistelor. Evident la nivel individual, dacă un cercetător mai bun este depășit (la angajare, la obținerea unor contracte etc.), doar pentru că are articole în Progress in Crystal Growth and Characetrization  of Materials aflată pe locul 2 la categoria Cristalografie, în timp ce concurentul său mai slab are un articol în Acta Crystallographica A, este un lucru extrem de neplăcut.

Toate aceste „excepții” pălesc în fața revistei International Journal of Nonlinear Sciences and Numerical Simulations, care s-a aflat pe locul întîi al categoriei Applied Mathematics în anii 2006-2009 (și pe doi în 2005). Cum a reușit? Metodele au fost diverse :  citarea în Proceeding-uri de conferințe, organizate de editorul-șef Ji Huan-He (de la Univ. Donghua din Shanghai, fostă Institutul de Industrie Textilă), citarea în alte reviste la care He este editor, mai ales de revista Chaos, Solitons and Fractals. Aceasta din urmă (editată de Elsevier), fondată și condusă pînă în 2009 de Mohammed Al-Nashie, un bogat și foarte vanitos inginer egiptean, a aplicat aceeași rețetă pentru a ajunge pe locul I la secțiunea Mathematical Physics. Poate că aceste lucruri ar fi rămas mai puțin notorii dacă Al-Nashie nu s-ar fi apucat să acuze de nerespectarea priorității sale unii fizicieni (adevărați). În urma scandalului declanșat s-a văzut că El-Nashie și-a atribuit afilieri false (cea mai gogonată fiind Cambridge), a practicat auto-citarea și citarea încrucișată cu Ji Huan-He etc. Toate faptele lor fac obiectul unui blog: El-Nashie Watch (ultima ispravă este ideea lui el-Nashie să candideze la președinția Egiptului).  Scandalul fiind prea mare, Elsevier i-a făcut vînt lui el-Nashie de la CS&F, cele două reviste surori scăzînd în JCR pe anul 2010 (evident că nu au fost excluse -CS&F este o revistă decentă, dacă excludem el-nashiesmele).

Reacțiile la folosirea factorului de impact și a altor măsuri bibliometrice (precum h-indexul) la  clasificarea cercetătorilor, instituțiilor sau chiar a domeniilor nu au întîrziat să apară. mai întîi ca articole de opinie în reviste științifice (spre exemplu în British Medical Journal, Chronicle of Higher Education- disponibil aici, Notices of AMS, etc.) apoi în publicații maninstream (Wall Street Journal, etc.). Prima obiecție adusă factorului de impact este că nu respectă repartiția citărilor pe fiecare articol în parte. Astfel pentru prestigioasa revista Nature 25% din articole aduc 89% din citări și aceeași situație se repetă pentru toate revistele cu factor de impact mare. Prin urmare este cel puțin superficial să fie evaluat un articol (și implicit autorii săi) doar după factorul de impact al revistei în care a apărut. Aceste argumente au fost ignorate de factorii (politici și administrativi) de decizie, exemplele cele mai flagrante fiind Franța și România. Dacă pentru România anumite argumente pot fi invocate, cazul Franței este deosebit de rău: piticul Cinabru și forțele care îl susțin distrug unul dintre cele mai performante și în același timp echitabile sisteme de cercetare din lume cu unul controlat aproape total de puterea politică și birocrație (putem să-i spunem modelul românesc). Unul din aspectele centrale ale „reformei” franceze este introducerea criteriilor bibliometrice. Alte exemple se găsesc în articolul din CHE.

Asociațiile profesionale au luat și ele atitudine: organizați editorilor europeni de știință, Uniunea Matematică Internațională , Academia de Științe a Franței, etc. Raportul Academiei de Științe se axează pe corecta utilizare a datelor bibliometrice: acestea pot fi folosite pentru o triere inițială a postulanților ( pentru un post, grant etc.) deoarece evaluatorii sînt prea ocupați pentru a citi (de cele mai multe ori fără a fi plătiți) cu atenție sute de dosare conținînd poate mii de articole, însă în nici un caz nu pot fi folosite nici măcar pentru triere, la tinerii cercetători (cu mai puțin de 10-15  ani de experiență), iar pentru domeniul matematicii pure este recomandată folosirea unor baze de date alternative, se pare unice domeniului : Mathematical Reviews (realizată de Societatea Americană de Matematică) și Zentralblatt MATH (editată de analogul european).

În România ideile franceze se aplică la criteriile de eligibilitate pentru competițiile de granturi, faza de evaluare propriu-zisă fiind relativ puțin contaminată de bibliometrie (practic evaluatori dau note după propria lor opinie). Din păcate exemplele pozitive se opresc aici. Unul dintre principalii indicatori de succes este factorul de influență (un fel de factor de impact ponderat cu factorul de impact al revistelor care citează) al revistelor care publică rezultatele. De asemenea s-au elaborat criterii minimale pentru concursurile didactice. Spre deosebire de competițiile de granturi, aici elaborarea de criterii minimale bibliometrice arată doar lipsa de încredere în comisiile de concurs, dar și dorința de a perpetua totuși niște baronii universitare (este totuși destul de simplu să apelezi la evaluatori străini, cel puțin pentru partea științifică a dosarului, dacă tot apelăm la ei pentru contractele de cercetare).

 

Update: Niște luări de poziție foarte interesante și la comentariile din josul  articolului (destul de subțire) apărut în Observator Cultural.

FMI-ul  a apărut ca un element esențial al economiei țărilor din America Latină o dată cu criza datoriilor de la începutul anilor ’80. Ce a urmat a purtat numele de „deceniul pierdut” (termenul s-a extins de la Mexic la restul continentului). Această criză a fost provocată de prăbușirea prețului materiilor prime și de un sector bancar dereglementat care a creditat proiecte care s-au dovedit nerentabile în noile condiții. Dintre marile țări ale Americii Latine doar Mexic, Chile și Columbia continuă să adere la modelul economic neo-liberal, în ciuda unei opoziții crescînde. Două dintre ele (Mexic și Columbia) posedă o societate extrem de violentă (la limita războiului civil) cu un stat în același timp slab și represiv, lucru care face implementarea oricăror reforme economice extrem de dificilă. În Chile, pe de altă parte, fostul președinte Michelle Bachelet (2006-2010)  a încercat o reformă graduală care să păstreze unele aspecte ale economiei, dar să mai reducă din inegalitățile sociale. Să vedem ce se întîmplă în restul Americii de Sud:

  • Venezuela: industria petro-chimică a fost naționalizată sub președinția lui Carlos Andres Perez în 1976. În acel moment de aici provenea 50% din PIB-ul țării. Criza datoriilor a lovit deosebit de puternic Venezuela, pe fondul divergențelor din OPEC care au dus la scăderea prețului petrolului. Revenit la putere în 1989, CAP a încheiat un acord cu FMI (instituție pe care a înjurat-o copios în campania electorală).  Acordul, cu prevederile obișnuite, (privatizări ale serviciilor publice, liberalizarea prețurilor, austeritate) a provocat largi manifestații însoțite de violențe mai ales în capitală (Caracazo). Președintele a introdus starea de urgență a suspendat Constituția și a condus o represiune sîngeroasă (conform cifrelor oficiale 275 de morți, dar probabil cifra reală este în jur de 2500). Dezgustați de un rol pe care se dezvățaseră să-l joace, un număr de militari a început să comploteze împotriva regimului bipartit aflat la guvernare din 1958. Astfel în februarie 1992 un grup  de militari  conduși de Hugo Chavez a încercat o lovitură de stat.  Faptul că lui Chavez i s-a permis să vorbească la televiziune pentru a cere rebelilor (care controlau mai multe orașe importante, dar nu capitala) să înceteze lupta i-a creeat brusc o mare popularitate. O altă tentativă a avut loc în noiembrie. Guvernul a răspuns cu duritate (peste 40 de persoane au fost asasinate). Protestele populare împotriva represiunii au pregătit terenul pentru suspendarea, judecarea și încarcerarea lui CAP în 1993 pentru corupție și delapidarea fondurilor publice.  Alegerile au fost cîștigate de fostul președinte conservator Rafael Caldera, aflat în fruntea unei coaliții de partide de stînga. Confruntat cu falimentul în lanț al mai multo bănci și prăbușirea monezii naționale, Caldera a apelat și el la FMI (în ciuda promisiunilor din campanie). Evident măsurile impuse au provocat mari nemulțumiri în rîndul populației. A fost urmat în 1998 de Hugo Chavez pe care l-a amnistiat în 1994 (după cum promisese). Acesta a pornit un amplu program de reforme economice și politice. Pe plan economic a întărit rolul statului în compania națională de petrol PDVSA, eliminînd firmele căpușă și managementul corupt, precum și contractele dezavantajoase cu companiile străine,  a crescut redevențele plătite de companiile care exploatează resursele naturale, a repornit reforma agrară prin crearea de cooperative pe terenurile neutilizate,  a naționalizat companiile de utilități publice privatizate de guvernele anterioare, creșterea participării angajaților la gestionarea companiilor etc. Ca urmare PIB-ul s-a dublat în termeni reali din 2003 (cînd s-a finalizat preluarea controlului PDVSA). Din păcate măsurile de diversificare a economiei pentru a fi mai puțin dependentă de petrol nu dat decît rezultate parțiale. Mai mult aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_policy_of_the_Hugo_Ch%C3%A1vez_government. Nivelul de trai a crescut constant și datoria externă s-a diminuat (acum este în jur de 30% din PIB). Reformele au fost întîmpinate cu o opoziție puternică de privilegiații vechiului regim (oligarhia economică, anumite părți ale „clasei mijlocii”, birocrația sindicală, biserica): astfel prima tentativă de preluare a controlului PDVSA s-a soldat cu tentativa de lovitură de stat din aprilie 2001, urmată de lock-out-ul din 2002-2003 (în final acesta a putut fi folosit pentru înlăturarea angajaților ostili din companie).
  • În Ecuador, după ce președintele Jaime Roldos a fost omorît într-un accident (suspect) de avion în 1981, diferitele guverne care s-au succedat au aplicat rețetele neoliberale cu sfințenie. Ca urmare țara s-a afundat într-o criză profundă, în ciuda resurselor importante de petrol pe care le posedă. Începînd cu președinția lui  Abdala Buccaram (1996-97) criza economică s-a acutizat, provocînd și o gravă criză politică. Buccaram a fost demis de Congres pe motive de probleme mentale. Președintele ales în 1998, Jamil Mahuad a dolarizat economia și a blocat conturile bancare. După o săptămînă de proteste ale populației indiene și ale militarilor a fost nevoit să demisioneze în 2001 (mandatul a fost dus la capăt de vicepreședintele Noboa). În 2003 a venit la putere Lucio Gutierrez, lider al militarilor rebeli din 2001, susținut de o coaliție de stînga și cu un program anti-neoliberal, pe care l-a încălcat la puțin timp de la instalare.  Politica economică ortodoxă și apucăturile autoritare au produs în 2005 un nou val de proteste, urmate de decizia Congresului de demitere a sa. Mandatul său a fost terminat de vicepreședintele Alfredo Palacios. În 2006 alegerile au fost cîștigate de Rafael Correa, fost ministru de finanțe în guvernul lui Palacios poziție din care a demisionat datorită opoziției față de măsurile impuse de FMI și Banca Mondială. După alegeri a renegociat datoria externă (pe care a declarat-o ilegitimă) astfel că o mare parte (91 %) din bondurile scadente pînă în 2030 au fost răscumpărate la un preț de 35 de cenți pentru un dolar.  De asemenea statul a mărit redevența companiilor petroliere, pregătind o nouă lege a hidrocarburilor mult mai avantajoasă și a crescut cheltuielile în domeniul social. După adoptarea unei noi constituții în 2008, Correa a fost reales în 2009 (cu peste 50% din voturi în primul tur) și a supraviețuit unei tentative de lovitură de stat în 2010.
  • alegerea lui Ollanta Humala, aflat în fruntea unei coaliții de stînga,  în 2010, pare să îndepărteze și Peru de orbita consensului de la Washington. Totuși este prea devreme pentru concluzii.
  • regimul militar instalat în Brazilia  în 1964, a beneficiat din plin de asistența organismelor financiare internaționale. Militarii s-au lansat într-un amplu program de investiții finanțat din exterior și susținut de salarii de mizerie și represiune sîngeroasă. Primele semne ale crizei apar după criza petrolieră din 1974, fapt care a dus la încetinirea creșterii economice și agravarea condițiilor de trai (deja foarte rele) ale claselor populare. Sub președinția ultimului reprezentant al guvernului militar (João Figueiredo) datoria externă devine cea mai mare din acel timp (90 de miliarde de dolari), inflația explodează, iar măsurile de austeritate nu aduc nimic afară de nemulțumiri sociale. Primele două guvernări civile (José Sarney și Fernando Collor de Melo 1985-1992) s-au dovedit neputincioase în fața inflației și au fost zguduite de scandaluri de corupție, culminînd cu demisia lui Collor, pentru a evida demiterea de către Congres.  Collor a inițiat o politică de vaste privatizări și ajustări fiscale, măsuri continuate de urmașii săi (Itamar Franco 1992-1995 și Fernando Henrique Cardose 1995-2002). Acesta din urmă a continuat programul de privatizare (cel mai vast de pînă atunci), a frînat inflația, dar datoria externă a crescut de la 30% la 55% din PIB. Ales în 2002, Luiz Ignacio da Silva (zis Lula) a adoptat o cale reformistă pentru eliminarea dependenței. Astfel a lichidat datoria către FMI în avans (în 2005), a lansat un număr de programe sociale care au permis ieșirea din sărăcia absolută a peste 20 de milioane de oameni, clasa mijlocie (caracterizată ca persoane care cîștigă între de 3 și 10 ori salariul minim pe economie) a crescut de la 37% la 50% din populație, salariul minim a crescut cu 54% în termeni reali. A fost lansat un program de accelerare a creșterii (masive investiții ale statului) de aproximativ 250 de miliarde de dolari. Aceste programe sînt continuate de actualul președinte Dilma Roussef, care a fost inaugurată în 2010.
  • Bolivia a traversat o gravă criză economică în anii ’80 produsă de scadența datoriilor făcute în anii ’70 de dictatura militară a lui Hugo Banzer, prăbușirea prețului cositorului (principala componentă a exportului). În 1985, Victor Paz Estenssoro încheie primul acord cu FMI.  Astfel pentru a opri hiperinflația un drastic plan de austeritate (înghețarea salariilor, concedieri masive în sectorul minier) este adoptat. O dură represiune însoțește planul. Urmașii săi Jaime Paza Zamora, Hugo Banzer (fostul dictator ales acum „democratic”) și Gonzalo Sanchez de Losada (în două reprize) continuă politica de austeritate și privatizări, dar nu pot face ca economia să decoleze, iar nivelul de trai se degradează constant. În 2005 liderul cultivatorilor de coca, Evo Morales, este ales din primul tur președinte al Boliviei (primul indian).  Politica sa economică s-a bazat pe (re)naționalizarea resurselor (petrol, gaze, industria minieră) și politici de reducere a sărăciei. Aceste politici au dus la ruperea relațiilor între FMI și Bolivia în 200 6.  Morales a fost reales în 2009.
  • Uruguay: După revenirea democrației în Uruguay, președintele Julio Maria Sanguinetti a încercat o politică de ieșire din criza economică. Rețetele au fost cele ortodoxe prescrise de FMI, dar nu au putut împiedica o creștere a datoriei externe și o inflație moderată. Economia țării a fost a afectată de crizele braziliană (sfîrșitul anilor ’90) și argentiniană (2001-2003).  Eforturile de privatizare a companiilor publice au fost respinse într-un referendum în 1992. În 2005 la președinția republicii a fost ales Tabaré  Vázquez din partea coaliției de centru-stînga Frontul Amplu. Politica sa economică a combinat echilibrul macroeconomic cu politicile sociale și opoziția față de tratatul de „liber schimb” cu SUA. Astfel în mandatul său procentul celor trăind în sărăcie a scăzut de la 32% la 20%. Cînd a părăsit puterea în 2009 avea o rată de încredere de 80%. A fost urmat de José  Mujica (tot din partea Frontului Amplu-fost lider al MLN-Tupamaros) .
  • în Argentina dictatura militară instalată după doi ani de guvernare dezastroasă a Isabelei Peron  a oscilat între soluții neoliberale și corporatiste. Cîștig de cauză la început  au avut adepții unor politici etatiste, bazate pe împrumuturi externe și supra-evaluarea monedei. Această politică a eșuat în 1978 cînd peso-ul a început o devaluare accentuată de imensul deficit extern și politicile de deregulare financiară. Un punct culminant al crizei a fost atins în 1981 contribuind la căderea dictaturii în 1982.  Primul guvern democratic, condus de Raul Alfonsin (1983-1989) a stabilizat inițial situația, dar o secetă în anul 1987 a dezechilibrat din nou balanța comercială (majoritatea exporturilor Argentinei fiind produse alimentare), urmată de adoptarea unor măsuri ultra-liberale (privatizări etc.) pentru reducerea deficitului și menținerea stabilității monedei. Această politică a fost oprită de crahul de pe Wall Street din 1987, astfel că procesul inflaționist s-a reluat. Cu toate că în general Argentina a avut un excedent comercial, totul a mers pentru plata datoriei, astfel că economia internă s-a aflat într-o situație proastă (inflație lunară cu două cifre, scăderea salariului real etc.). Urmașul lui Alfonsin, Carlos Saul Menem (1989-1999) a aplicat mai consecvent principiile liberale, una din primele măsuri fiind legarea peso-ului de dolar, urmată de privatizarea întreprinderilor de stat, a fondurilor de pensii, concedieri masive. Politica de rată fixă și deficit mare finanțat extern s-a dovedit nesustenabilă pe termen lung. Fernando de la Rua ales în 1999 a avut de gestionat criza care a urmat: recesiune economică, deflație, lipsa de lichidități (condiționate de deținerea de dolari). Politica sa a făcut criza să se adîncească, refuzînd spre exemplu să renunțe la dolarizare și să devalueze moneda. În 2001 scăderea încrederii a dus la retragerea de mari sume din bănci, cumpărarea de dolari și trimiterea lor în exterior. Guvernul a răspuns cu impunerea unui nivel maximal (foarte mic) pentru retrageri, practic blocînd conturile. Problemele economice care au urmat au provocat un val de proteste, unele violente, care au culminat cu represiunea din 20-21 decembrie 2001, care a provocat demisia și fuga cu elicopterului a lui de la Rua din palatul prezidențial. Urmașii săi , Adolfo Rodriguez Saa și Eduardo Duhalde s-au confruntat cu o situație economică și socială haotică. Duhalde a decis să desființeze rata fixă de schimb (provocînd o puternică inflație) și a anunțat intrarea în încetare de plăți a datoriei publice.  În 2003 a fost ales președinte Nestor Kirchner. Acesta a renegociat datoria externă (care a scăzut cu 30%) a dus o politică de substituire a importurilor și a controlat cheltuielile bugetare, crescînd însă bugetul asigurărilor sociale (sistemele private de pensii dînd faliment în perioada crizei). Astfel în 2005 a fost achitată integral și în avans datoria față de FMI (9,8 miliarde). Plata datoriei externe rămase se face din rezervele Băncii Centrale (care au ajuns la 51 miliarde dolari în 2010). Multe întreprinderi închise în timpul crizei au fost preluate de angajații lor, statul recunoscîndu-i ca  noi proprietari, eventual după o plată simbolică. O nouă lege a falimentului a fost adoptată recent făcînd posibilă preluarea de către angajați a activelor companiilor intrate în faliment.

România poate fi comparată în multe aspecte cu America Latină (mai ales de dinainte de „valul roz”): o clasă politică legată de oligarhie și coruptă, gata să recurgă la orice mijloc ca să-și mențină privilegiile, o economie sufocată de dictatul FMI-cu măsuri de austeritate dure împotriva claselor muncitoare, cu privatizarea a cam totului, cu un import favorizat și un export distrus de o monedă legată practic de euro la o rată mult supraevaluată, cu bănci scăpate de sub control (din fericire aici nu par să ne aștepte mari surprize speculative). Din păcate pentru ea România nu are pe termen scurt o resursă capabilă să echilibreze comerțul exterior, spre exemplu agricultura are nevoie de investiții masive, iar între începutul exploatării și primul profit trec cel puțin 2 ani (dacă nu mai mult-în funcție de natura exploatării), aceeași situație este și în industrie (care aproape nu mai există). Deci întrebarea care se pune este: chiar dacă vine la putere un regim progresist (lucru de-a dreptul de domeniul fantasticului) ce poate face?

Update: Un economist argentinian analizează criza greacă: Crise de la dette : les leçons de l’Argentine pour la Grèce.

Stînga și dreapta

Aceste cîteva idei sînt inspirate de un comentariu al lui Raoul Weiss pe CA (http://www.criticatac.ro/9493/postscript-la-multiculturalism/#comment-14454). Părerea lui era că stînga marxistă are de ales între două versiuni ale dreptei: cea neoliberală total subordonată capitalului financiar (reprezentată de mainstreamul politic american, conservatorii lui Cameron, Likud și în general toate guvernele occidentale) și cealaltă mai greu de numit cu un singur cuvînt reprezentată de Ron Paul (și probabil Tea Party) în SUA și de „axa CSU-FIDESZ-Rusia” în Europa. Această cealaltă dreaptă este caracterizată (sau pare să fie)  de respingerea intervențiilor în străinătate (Iraq,Afghanistan), eurosceptici, înclinați spre capitalul „adevărat” (agricultură,industrie), pe scurt o dreaptă naționalistă în opoziție cu cealaltă dreaptă. Să analizăm puțin componentele blocului european:

    • CSU a  fost înființată în 1946 și condusă din 1961 pînă în 1988 de  Franz Josef Strauß (fost ofițer politic al Wehrmachtului, devenit în 1945 translator pentru trupele americane și adept al Statelor Unite ale Europei) care a avut o influență decisivă în modelarea ideologiei acesteia. CSU este de fapt un CDU mai catolic și mai conservator, dar fără diferențe majore. Recent a dat cabinetului doamnei Merkel pe Karl-Theodor zu Guttenberg, ministru al apărării, care a intensificat activitatea Bundeswehrului în Afghanistan. După demisia sa (datorită faptului că teza sa de doctorat a fost în prea mare parte plagiată) a avut loc o remaniere și Hans-Peter Friedrich, președintele partidului, a devenit ministru de interne, post în care s-a manifestat ca un adept al reglementării Internetului, pentru identificarea blogerilor anonimi, atacuri contra sindicatelor funcționarilor de poliție, etc. A fost acuzat de tărăgănare a anchetei pentru interzicerea NPD-ului, dar secretarul-general la CSU a cerut interzicerea partidului die Linke.
    • Fidesz a revenit la putere în 2010 obținînd 52,73% din voturi (la o participare de 64,38%), lucru care i-a asigurat o majoritate de 2/3 din Parlament, unde poate trece orice lege vrea. Astfel a fost adoptată o nouă constituție puternic inspirată de ideile anilor ’30, cu dispariția republicii din numele țării, cu referințe la sfînta coroană a Sfîntului Stefan (apărută ca sursă a legitimității în tripartitul lui Werbőczi în 1515), declarînd că în perioada martie 1944-mai 1990 Ungaria a fost condusă de regimuri politice nelegitime, punînd condiția ca un număr mare de aspecte (codul fiscal, pensiile, asigurările sociale) să fie  legiferate de legi organice, care au nevoie de două treimi pentru a fi adoptate sau modificate. Practic Fidesz se asigură prin noua constituție că oricine vine după ei la putere va face tot politica Fidesz-ului. Recent a fost prezentat proiectul noului cod al muncii care printre altele interzice practic dreptul la grevă (deja puternic limitat), explicit cînd e vorba de măsurile de austeritate a guvernului. De asemenea a fost instituită obligația șomerilor să participe la mari lucrări de infrastructură (practic lagăre de muncă forțată). Pe scurt Fidesz, cu toate începuturile sale din 2010 care au provocat aplauzele multora (respingerea acordului cu FMI, naționalizarea sistemului de pensii private) și-a arătat adevărata față – aceea a unui regim de dictatură a capitalului, cele mai apropiate exemple fiind anumite dictaturi militare din America Latină (Brazilia 1964-1980, Uruguay 1973-1985, Argentia 1975-1982) sau regimul coloneilor din Grecia.
    • Rusia are o politică externă la fel de dură și urmărind interesul companiilor ruse ca și țările Europei Occidentale în estul UE, Statele Unite în America Latină (mai ales în anii ’80-’90) sau Australia și Noua Zeelandă în Asia-Pacific. Ultimele exemple sînt Ucraina și Belarus, unde companiile energetice ruse încearcă cu ajutorul activ al băncilor rusești să acapareze omologii lor locali.

După ce am văzut că nici o dreaptă nu este mai bună (sau mai puțin rea) mai există un argument de ordin practic: anume sau marxiștii sînt niște indivizi izolați care nu au nici o influență în societate și atunci nu au ce să aducă unor ipotetici aliați din dreapta „națională” sau dacă reprezintă o forță, atunci ne aflăm în fața doctrinei staliniste de „sprijin al burgheziei naționale”, doctrină care a spulberat sau în orice caz puternic slăbit partidele comuniste din America Latină, Orientul Mijlociu sau Îndepărtat. Singurele care au ajuns la putere au făcut-o nu sprijinind burghezia națională ci fiind sprijinite de aceasta în războaiele de eliberare națională (China, Vietnam, Laos). Ultima victimă este Partidul Tudeh din Iran.

Surse:

CSU:

http://en.wikipedia.org/wiki/Franz_Josef_Strauss

http://www.thelocal.de/politics/20110807-36807.html

Fidesz:

http://www.wsws.org/articles/2011/aug2011/hung-a29.shtml

http://www.wsws.org/articles/2011/jul2011/hung-j21.shtml

Rusia:

http://www.day.kiev.ua/214258

http://lapenseelibre.fr/LaPenseelibreN48.aspx

%d bloggers like this: